„Dacă sunt o introvertită? Va trebui să mă mai gândesc”
O știți sigur din „Dantelăreasa”.
Sau din „Pianista”, celebra ecranizare din 2001 a regizorului Michael Haneke după romanul scris de câștigătoarea unui Premiu Nobel pentru Literatură, Elfriede Jelinek.
De curând, poate din „Elle” în regia lui Paul Verhoeven.
Are peste 30 de premii, printre care și un Glob de Aur, și-a jucat în nu mai puțin de 100 de filme, cu unii dintre regizorii iconici ai lumii, de la Jean-Luc Godard, în film, la Robert Wilson, în teatru.
Femeia la superlativ, aparent rezervată cât să-și dea erotismul pe-afară, vulnerabilă, dar și puternică tocmai de asta, interiorizată, psihologică, rafinată, abuzată, cum glumea un jurnalist american – „Mai jucați și altfel de roluri?” –, actrița Isabelle Huppert a venit pentru a doua oară în România, ca invitată specială a Festivalului Internațional de Teatru Sibiu 2018.
Și cred că ce ne-a oferit Isabelle Huppert prin această prezență la Sibiu, în carne și oase, a fost tocmai posibilitatea de-a mai încerca o dată să deslușim din ce-i făcut misterul ei. Își păstrează și pe viu aceeași calitate eterică de pe ecran: sentimentul că e aici, o poți atinge, îi poți palpa vibrația și în același timp nu te poți apropia.
La finalul dialogului cu public condus de regizorul Cristian Mungiu – a fost rezervată să răspundă la lucruri personale, în largul ei atunci când povestea despre regizorii cu care a lucrat, filmele și spectacolele în care a jucat – am întrebat-o ce rol au emoțiile pentru ea și dacă crede că este o introvertită. Răspunsul a venit la fel de alunecos și organic.
„Filmul, teatrul, arta nu sunt altceva decât o pânză emoțională. Și emoția e o chestiune de gust. Pentru mine, înseamnă să transmiți fără să se vadă. Îmi place să-mi fac rolurile la mine-n cap, în imaginație, n-am nevoie de vreo tehnică sau de altceva, doar de lumea mea. Nu știu dacă sunt introvertită - mă pune în dificultate întrebarea asta, va trebui să mă mai gândesc la ea.“
În seara de închidere a FITS, pe 17 iunie, Isabelle Huppert a citit din „Amantul” lui Marguerite Duras într-un spectacol lectură pe cât de simplu, pe-atât de puternic, reușind într-o oră și 10 minute să transmită aproape tot din forța unică a ceea ce înseamnă teatrul.
Zeița zeițelor și actrița actrițelor în materie de emoție a stat pe scena Sălii Thalia într-o rochie albă, tăiată la linie. Îi venea drept de-a lungul bustului și-apoi se desprindea în niște volane creponate care-o făceau să arate ca o adolescentă. Aerul ingenuu era întrerupt doar de sandalele argintii cu platformă și tocuri lungi – iar gambele ei subțiri de culoarea lemnului de bambus trimiteau la erotismul de cabaret.
Isabelle Huppert a făcut teatru curat. Doar din voce, doar ea, pe nesimțite, a transformat sala într-o pastă de emoții pe care le-a întins peste tot, cum și-a dorit. Ne-a ținut în palme, undeva la limita dintre control și seducție, erotică, abandonată în marea de emoții și, tot ea, conștientă la virgulă de ceea ce făcea – nu de puține ori și-a aranjat microfonul prins după ureche, când graseia prea tare sonorizarea, la fel cum în timpul dialogului cu publicul îi făcuse ferm semn unuia dintre fotografi: „Nu trageți cadre în timp ce vorbesc”.
La finalul spectacolului, la aplauze, i s-au umezit ochii.
Cât de mult se poate transmite în nemișcare? Isabelle Huppert pare să știe foarte bine lecția asta. La fel și pe cea a erotismului asumat.
Sătea perfect dreaptă, se înclina, mulțumea publicului, fără să schițeze altceva.
Poate că tocmai aici stă explicația a ceea ce o face atât de fascinantă: puterea acestui nimic în plus.
Photo credits articol: Ana Maria Onisei
Photo credits: Sebastian Marcovici
De vrei să-ți faci și tu vocea auzită, te invităm să te Conectezi cu Facebook