Pe 6 iulie în Control – Sala Berlin, se întâmplă un performance foarte special, care se joacă destul de rar, așa că nu trebuie ratat. “Refracție. O perspectivă asupra autismului” este genul de show care va stoarce din voi un kilogram de emoție, vă va pune pe gânduri și vă va face să vreți să luați pe cineva în brațe la final. Pentru că nu e un spectacol ușor de povestit, și nici nu e ăsta scopul, am rugat-o pe Nicoleta Lefter, performer și inițiatoare a spectacolului, să ne dea din casă.
Cătălina Miciu: Cum a pornit ideea spectacolului?
Nicoleta Lefter: A pornit de la cartea Anei Dragu - “Mâini cuminți. Copilul meu autist”. Am citit cartea la recomandarea unui prieten și până la finalul ei știam deja că vreau să fac un spectacol pe tema asta.
Cătălina Miciu: E al doilea performance de-ale tale care are la bază o carte a unei scriitoare autohtone, contemporane (n.r. Nicoleta joacă și-n “Aleargă”, după romanul omonim al Anei Maria Sandu). Ce trebuie să aibă un text ca să vrei să îl exprimi pe scenă?
Nicoleta Lefter: Emoție. Doar emoție. Pentru mine doar asta contează.
Refracție. O perspectivă asupra autismului from Rodica Buzoianu on Vimeo.
Cătălina Miciu: Povestește-ne un pic despre echipa de proiect. Cum ați lucrat?
Nicoleta Lefter: Echipa s-a ales singură cumva. Povesteam în stânga și-n dreapta că vreau să fac un performance despre copiii cu autism și cine a fost interesat de idee s-a alăturat creării spectacolului. Prima căreia i-am spus a fost Silvia Călin (n.r. coregraf și performer), cu care am făcut și “Aleargă”, apoi au fost Velica Panduru (n.r. scenograf și light designer) și Mihai Păcurar (n.r. artist video), iar psihologul este Ruxandra Bunea, pe care am cunoscut-o la un eveniment privat; în două vorbe, a fost interesată imediat să se alăture proiectului. Ne-a ajutat mult cu documentarea, ne-a îndrumat către centre specializate, către persoane/copii cu autism pe care i-am cunoscut, către psihologi care fac terapie cu acești copii. Pregătirea spectacolului a durat cam trei luni și a fost work-in-progress. Am pus un mare accent pe sunet, toată partea sonoră care apare în show e compusă de George D. Stănciulescu. Și avem și un elev pe scenă, pe Andrei Ostrowski.
Cătălina Miciu: Ana și Dudu (n.r. Ana Dragu - autoarea cărții - și fiul ei) au văzut spectacolul?
Nicoleta Lefter: E dificil - ei stau la Bistrița. Dar îl vor vedea în toamnă la Sibiu, la festivalul organizat de Teatrul Gong - au fost și ei invitați. Pe de altă parte, copiii care apar în performance-ul video sau audio au fost invitați, dar nu au venit. Au venit alți copii cu părinți și psihologi.
Cătălina Miciu: Ai vreo parte preferată în show?
Nicoleta Lefter: Momentul cu monologul scris de Dudu special pentru spectacolul nostru. Mă impresionează tare, mă abțin de fiecare dată să nu mă bușească plânsul.
Cătălina Miciu: Un motiv pentru care ar veni cineva să vadă un performance despre autism.
Nicoleta Lefter: Din lipsă de autosuficiență.
Cătălina Miciu: Teatrul independent în care te implici tu atinge o zonă sensibilă - cumva mi se pare că prezintă dualitatea asta corp-minte (îmi amintesc două alte show-uri realizate cu Cinty Ionescu: la Odeon, Sala Mică - “Urme de distrugere pe Marte”, și la sub-GODOT – “Jurnal de dezintoxicare”). Ce te atrage înspre zona asta?
Nicoleta Lefter: Sunt atrasă de emoția pe care o stârnește un text în mine atunci când îl citesc. Și, dacă impresia persistă, e clar că trebuie reprezentat pe scenă. Acum lucrez la un nou performance după poeziile Adelei Greceanu din volumul “Și cuvintele sunt o provincie”; și aici e tot despre un anumit tip de singurătate, cred că asta urmăresc și mă preocupă în performance-urile mele.
Temă pentru acasă – de citit cartea Anei Dragu, “Mâini cuminți. Copilul meu autist”, Editura Polirom, 2015.
Photo credits: Adi Bulboacă
De vrei să-ți faci și tu vocea auzită, te invităm să te Conectezi cu Facebook