Cum am trăit experiența Street Food Festival.

Am fost să mă conving singur cum e să mănânci la un festival de street food. În România. Dacă mi-ar fi zis cineva în urmă cu zece ani că va veni o zi când mă voi urca în tren și voi merge într-un oraș oarecare din țară doar ca să mănânc aiurea pe stradă i-aș fi zis că bate câmpii. Și dealurile, și munții și tot așa. Oricum, puțin probabil ca în urmă cu zece ani să fi fost careva în jurul meu atât de vizionar. În contextul ăsta, al street food-ului, noi eram mai degrabă preocupați să găsim cea mai bună șaormă din oraș sau cei mai buni mici, plus că tot pe atunci apărea mirajul covrigilor crescuți la colț de stradă. 

Am vrut să văd cu ochii mei cum e la Street Food Festival. Deși, ca să duc precizarea până la capăt, ar trebui să spun, de fapt, că am vrut să văd cu ochii, limba și cerul gurii, stomacul, creierul și sufletul meu cum e la Street Food Festival. Și nimic din toate astea nu a plecat dezamăgit de acolo, a fost o experiență la care am să mă întorc ori de câte ori voi avea ocazia. 

M-am dus la ediția din Brașov a festivalului, iar singurul regret de acolo a fost doar atunci când am realizat că nu voi ajunge și la evenimentul de acasă, în Bacău. Dar cum nu le poți avea pe toate deodată nu-mi rămâne decât să aștept cuminte tura orașelor din 2018. 

Am ajuns acolo pe la prânz, lihnit de foame, condiție esențială cu care să-ți începi călătoria inițiatică printre micuțele camioane colorate și foarte vii, luate deja cu asalt de miile de pofticioși înfometați. 

Am început prăpădul cu un burrito făcut ca la carte, acea rudă din străinătate a celebrei șaorme, un burrito care mi-a confirmat că nimic n-avea ce să fie rău din tot ce urma să se întâmple. Iar intuiția mi-a funcționat perfect. A urmat festivalul! M-am aruncat hulpav pe niște frigărui de miel, despre care știam încă de acasă că trebuie neapărat să le încerc, au fost a doua mare victorie a zilei. Iar de aici s-a intrat la pauză pentru hidratare, momentul de regrupare a forțelor în fața sfântului pahar cu bere.

De la vestiare s-a ieșit cu capsa pusă pe niște midii în sos picant, m-am luat la trântă cu o caracatiță la grill, o luptă deloc dreaptă, dar cu final fericit, ca apoi, de bucurie pentru toată gloria de până atunci, să mă simt suficient de bărbat încât să privesc în față și una dintre spaimele copilăriei. Așa că am mâncat pentru prima oară pui de baltă. Celebrele piciorușe de broască. Au trecut niște zile de atunci, încă sunt bine, sănătos, cu prima ocazie abia aștept să reiau experiența. Nu-mi dau seama de ce a trebuit să aștept atât de mult timp pentru asta.

Cum Street food-ul fără burger e ca micul fără muștar, l-am bifat și pe el, ba chiar nu m-am putut abține și de la o pizza cu un aluat la fel de bun ca cel pe care îl am eu ca rețetă pe blogul personal. Glumesc. A fost aproape la fel de bun. Și da, recunosc, a mai fost loc și de un cannoli cu vanilie. Și o porție de pancakes. Și o înghețată cu Oreo. Și gata, pentru că am ținut să mă întorc la gară pe picioarele mele și nu de-a rostogolul. 

Mi-a plăcut mult experiența și m-am întors fericit de la Brașov. Sătul și fericit, de fapt, în ordinea asta. Însă știu că părerile celor prezenți acolo au fost și sunt împărțite. Doar că aș pune lucrurile într-un context ceva mai larg. Încă e puțin cam devreme de făcut judecăți asupra unui eveniment ce face parte dintr-un fenomen care e încă la început. Povestea Street Food Festival trebuie văzută și înțeleasă în perspectivă, pe termen lung. Oradea, Iași, Sibiu, Arad, Cluj, Brașov, Alba, Bacău sau Timișoara, toate au fost anul ăsta doar începutul unui drum care, sper eu, va continua, se va îmbunătăți de la an la an și care sunt convins că va schimba mult din paradigmele și cutumele culinare ale românilor. Mai sunt destule de rezolvat, de la legislație până la rețete. Dar n-a zis nimeni că o să fie ușor.