Secretul berii negre? O plăcintă cu carne de vită!

Există o lume cu totul specială printre pământeni, de pe margine pare un fel de sectă a celor aleși, una în care odată intrat poți fi sigur că vei și rămâne acolo pentru totdeauna. Să nu mă întrebați cum se intră, nici nu cred că a înțeles vreodată cineva secretul lor până acum. E lumea băutorilor de bere neagră. 

Recunosc că-i privesc cu o invidie profundă pe toți oamenii ăștia, sunt, cred, vreo 15 ani de când  am făcut prima mea încercare de a fi unul dintre ei, fără vreun succes notabil până în ziua de azi. Și eu nu-s vreun sensibil la gusturi, îmi place să cred că dimpotrivă. Am ajuns să dau vina pe mine, pare destul de clar că la mine e ceva greșit, prea există un consens general și o bucurie autentică a celor care pot consuma acest lichid complicat și complex cum e cel al berilor negre. 

Însă lipsa compatibilității aici se referă strict la relația mea cu berea neagră turnată în pahar, aia băută la masă, între prieteni, pentru că relația mea cu berea neagră în bucătărie e una cu totul specială și despre ea vreau să vorbesc aici. 

Cred mult în iubirea intensă și deloc secretă dintre băutura asta neagră și carnea roșie, cu condiția ca ele să primească tot ce le trebuie. 

Pentru că vreau să merg la sigur, pentru că vreau să elimin emoțiile și pentru că vreau să vă conving să vă jucați cu alchimia în relația asta specială dintre bere și carne, am trecut puțin pe la britanici, de unde am luat o plăcintă cu carne de vită și bere neagră, ăștia sunt niște oameni care au înțeles cu mult timp înaintea noastră că berea neagră trebuie tratată cum se cuvine, în toate formele ei. 

Sunt trei momente esențiale în desăvârșirea acestei rețete, carnea care trebuie curățată, apoi mai e supa stock, fie de vită sau de pui, care poate fi înlocuită și cu apă, dar ar fi mare păcat să faceți asta, apoi mai e și aluatul, fără de care nimic nu ar avea sens din ceea ce urmează să se întâmple. 

La un kilogram și jumătate de carne de vită e nevoie de două sticle cu bere neagră la 0.33 și încă o jumătate de litru cu supă stock. De vită sau pui. 

Doi morcovi, două cepe mari și 3-4 căței de usturoi, toate tocate frumos, militărește, se călesc într-o oală, de preferat una de fontă, în două linguri cu ulei, iar peste ele se așează apoi la povești și socializare carnea de vită. 

E important ca acum focul să fie destul de intens, se călește carnea vreo 3-4 minute, apoi se scaldă totul în gâlgâielile celor două sticle cu bere și jumătatea aia de litru cu zeama de vită. Sau pui, ce vă e la îndemână. Ăsta e momentul în care insist pentru a doua oară pe faptul că ar fi păcat să înlocuiți supa stock cu apă. Unii ar zice că e chiar o blasfemie, eu cred doar că la final gustul ar avea de suferit, ar fi păcat pentru toată muncă depusă. Deși suntem abia la început. 

În oală se mai pun tot acum, pe rând, vreo 3-4 crenguțe de cimbru, 3 frunze de dafin și ciuperci tocate. Pe astea le-am dus la 400 de grame, dar împărțite în două, jumătate champignon brune, jumătate gălbiori. Alegerile pot fi multiple, important e să nu ajungeți la știrile de la ora 5 din cauza lor, asta e tot. 

Focul se duce acum la mic, atât de mic că dacă ar bate vântul afară s-ar putea să se și stingă. De-aia nici n-o să plecați de lângă oală, preț de vreo 3 ore. Când nu mai e zeamă și carnea băltește într-o pastă vâscoasă o să știți că-i gata. Sau aproape gata, pentru că la final mai vine o lingură cu muștar și una plină cu sos Worcester. 

Dacă se poate lăsa carnea peste noapte ar fi ideal, dacă nu, nu, dar măcar vreo 3 ore cât să-și limpezească toate aromele care au dat năvală peste ea. 

Partea cu aluatul e simplă, vă trebuie doar puțină încredere. Și îndemânare. Ok, și niște bunăvoință. Se face într-un vas mai mare, dintr-un amestec frământat de făină, ou, unt, sare și puțină apă rece. Cam 250 de grame de făină, 220 grame de unt cât mai rece, 50 ml cu apă la fel de rece, iar sarea să fie praf. Un praf de sare, cum ar zice orice bunică serioasă care n-a văzut toată viața ei un cântar electronic. 

Se amestecă făina cu untul tăiat cubulețe. Secretul aici e ca untul și mâinile să fie cât mai reci. Detaliul e esențial. Se frământă cu degetele până totul devine un aluat sfărâmicios. Acum se pune și apa rece. Se mai frământă puțin până când aluatul capătă o formă omogenă și se poate desprinde de pereții vasului. Boțul obținut aici se pune într-o folie de plastic și se aplatizează ușor cu un sucitor. E încă destul de lipicios-sfărâmicios în momentul ăsta, n-o să-l puteți întinde direct pe masă, folia aia își are rostul ei. Se dă la rece vreo 20-30 de minute. 

Suntem deja pe final de proces tehnologic, mult n-are să mai dureze, ăsta e un moment foarte bun de a mai consuma niște bere cu simț de răspundere. Sper că nu le-ați luat doar pe alea două folosite ca ingrediente. Sper. 

Eu am făcut plăcintele în 5 vase mici de ceramică. Se pot face în orice fel de vas, condiția e să reziste în cuptor. Din aluatul mare am făcut 5 sfere pe care le-am întins la sucitor, cu foarte multă delicatețe, întinse suficient de mult încât fiecare să poată acoperi vasele de ceramică umplute deja cu carne. Marginile vaselor de ceramică se ung cu ou, se așează aluatul pălărie, cât mai etanș, se ung pe deasupra cu oul bătut și se dă la cuptor vreo 40 de minute. În cuptorul deja încins la 180 de grade. Se așteaptă cu o bere în mână și cu inima împăcată. Ați făcut ce trebuie, o să fie bine.

Englezii pun alături și un piure de cartofi. Mi se pare cam mult, totuși, o salată verde ar fi perfectă aici, suntem oameni și e important ca la final să mai putem umbla pe picioarele noastre, nu să ne dăm de-a rostogolul.

Oricare dintre variante s-ar alege, plescăiala de final e garantată.