Niște americani la București, un român la New York

Se iau trei actori tineri, independenți, dintre care unul român, plecat în urmă cu cinci ani la NY. Se adaugă una bucată regizor (Jonathon Musser) și producător și câteva texte de Matei Vișniec. Se aduc la București în cadrul zilelor UNTEATRU și se arată publicului cu un two-men-show - We should have seen the lights already. Apoi se iau la întrebări - despre cum se face teatru în Brooklyn, despre ce frumos e să construiești lumi și să le demontezi în fața publicului. O discuție cu John McEneny (director și producător), Vasile Flutur, Aaron Novak și Carolina Do (actori).

Cătălina Miciu: Cine sunteți voi?
John McEneny: Suntem Piper Theatre Productions, din Park Slope, Brooklyn, New York, și jucăm teatru în diverse spații. Stagiunea noastră principală este în iulie, iar ăsta este cel de-al treilea spectacol pe care îl jucăm peste ocean (n.r. - celelalte două sunt Insula Doctorului Moreau - adaptare dupa H.G. Wells, și Splitfoot, scris de John împreună cu Vasile, și jucate la Festivalul Internațonal de Teatru de la Edinburgh). Cea mai mare parte a muncii noastre pune accentul pe un soi de teatru fizic, sprijinim artiști în devenire, cum sunt Aaron și Vasile, care au devenit lideri ai comunității noastre - au făcut deja șase spectacole împreună.

Cătălina Miciu: Câte spectacole aveți pe an?
John McEneny: De regulă avem unul pe care îl tot dezvoltăm, din zona fizică și experimentală, apoi avem un spectacol de amploare, tradițional, genul musical, care prinde la public, și-apoi avem un program educațional cu aproximativ 170 de copii. Uite, de exemplu, la începutul lunii iulie copiii ăștia au jucat șapte spectacole diferite.

Cătălina Miciu: Cum găsiți textele pe care decideți să lucrați?
Aaron Novak: Sprijinind artiști în devenire - sunt oameni care vin la noi cu proiecte, de multe ori scrise de ei. Și dacă textul ne place, îl producem.
Vasile Flutur: Și de fiecare dată când în cineva fierbe o poveste, Piper o să îi dea viață. John îmi tot spune - scrie, de ce nu scrii, scrie sau vino cu un text pe care vrei să îl joci, îl vom produce, îl regizez. Dacă e o poveste despre care simți cu adevărat că nu poate trece nespusă și în care crezi, hai să o facem!

Cătălina Miciu: Asta e grozav, aici cumva și teatrele mici merg la sigur când își aleg repertoriul.
Vasile Flutur: Noi le facem pe ambele. Insistăm mai mult poate pe partea experimentală - căutăm noi modalități de exprimare, un nou limbaj teatral, coduri noi de comunicare. Am avut de curând un workshop bazat pe povestea lui Frankenstein, împreună cu Aaron și o prietenă din Londra. Și John arunca informație spre noi, nu aveam text, doar inventam conflicte și situații fizice intense, dramatice sau comice, foarte dinamice, cu reguli diferite care apăreau cum înaintam în poveste, care de fapt nu aveau nimic în comun cu Frankenstein. Când am pornit am avut ideea asta în minte, dar de îndată ce am început să jucăm și să ne jucăm, să ne descoperim, am găsit câteva lucruri destul de mișto.
Aaron Novak: Da, un soi de a săpa la fundația a ceea ce storytelling-ul este și cum drama sau comedia sunt create, găsind baza a ceea ce ai tu nevoie. Cred că cel mai important tip de teatru pe care îl văd în ultima vreme este ăla simplu, care face ca povestea să se întâmple, care spune ceva ce și tu vrei să spui…
Vasile Flutur: … din nimic.
Aaron Novak: Da, uite, am fost la Edinburgh și am văzut câteva spectacole destul de minimale, dar pasiunea și felul în care erau jucate erau atât de grozave, că te obsedau. Am văzut și câteva producții ca pe Broadway, erau ok, dar alea mici, construite din nimic, alea mi-au schimbat felul de-a gândi.
Vasile Flutur: Asta și pentru că au suflet. Am menționat noi forme și căutarea pentru noi forme, dar noi ne asigurăm întotdeauna că ce facem are suflet. Asta e condiția esențială. Poate fi un mecanism foarte bine uns, dinamic, dar dacă nu are suflet, renunțăm la el.
John McEneny: Cred că ăștia doi sunt actorii mei preferați din întreaga lume, mă inspiră în fiecare zi. Cu Aaron lucrez de mult, Vasile a aterizat în lumea noastră încercând să își dea seama cum poate lucra în America, iar de când e la noi la teatru simt că întreaga estetică a ceea ce facem s-a schimbat. Ne-am înfipt mai bine în munca fizică, asamblăm mai mult, suntem mai pasionați în a spune povești. Cred că munca noastră e din ce în ce mai puternică datorită lui. Și principiile pe care le-a învățat în România ne definesc compania, de la actorii debutanți la cei profesioniști.
Aaron Novak: E și un ambasador foarte bun pentru cultura română. Acuma îl admir pe Matei Vișniec și încă sunt surprins că nu auzisem de el nicăieri în școală în State. Uite, Vasile a venit și ne-a învățat și cine e Harap Alb.
John McEneny: Da, e pasionat de basmul ăsta românesc ciudat. A fost grozav pentru noi să aflăm cum pot explora copiii americani o poveste venită din altă cultură.
Carolina Do: Basmele sunt un mod prin care ne conectăm cu copiii noștri și, de fapt, au un limbaj care ajută la stabilirea de conexiuni cu oricine. Dacă cineva aude un basm din altă țară e ceva de genul - ah, dar asta mi-amintește de povestea x. Și eu în Vietnam aveam povești asemănătoare. Vasile a tradus Harap Alb jumate în versuri, jumate în proză, și a regizat spectacolul pentru copii. E ceva extraordinar să le dai copiilor o poveste, dar în același timp să îi faci să o învețe, că rimează. Nu mulți creatori de teatru au oportunitatea asta, e fascinant și sunt un pic geloasă că nu mai sunt copil.

Cătălina Miciu: Cum ați decis să faceți un spectacol după textele lui Matei Vișniec?
Vasile Flutur: În primul rând, eu sunt mare fan al textelor lui Matei Vișniec încă din liceu - am avut și în repertoriul de la UNATC un monolog de-ale sale. Apoi, un prieten de-ai mei, regizor, Grigore Bechet, era student la Columbia University și avea un exercițiu la clasă pe care a vrut să îl facă pe textul din Buzunarul de pâine. M-a întrebat dacă știu pe cineva care ar putea să interpreteze personajul bărbatul cu pălărie, iar eu l-am întrebat pe Aaron cum i se pare - lucram de ceva vreme împreună la Piper Theatre Productions, el a acceptat. Mi-amintesc că iubeam textul ăsta de mult, l-am văzut la Metropolis în interpretarea lui Gruia Sandu și a Oanei Pellea, mi-am zis că vreau să îl fac, e-atât de bun.

Cătălina Miciu: E cunoscut Vișniec în State?
Vasile Flutur: Nu, ceea ce e surprinzător pentru că în Europa e celebru și chiar simt că publicul l-ar înfuleca, cred că munca lui trebuie distribuită mai mult. De asta și am apelat la Aaron.
Aaron Novak: Am început să ne întâlnim cu John la apartamentul lui, citind din piesă, dar nu era nimic organizat - vorbeam mult, însă ne-am dat seama că vrem să lucrăm pe Buzunarul de pâine, dar textul e doar pentru jumate de oră, cum poți face o seară de teatru cu atât; tot lucrând am ajuns la bucățile de texte din Antologia lui, cele șapte pe care le-a inclus în spectacol.

Cătălina Miciu: L-ați contactat să îi spuneți?
Vasile Flutur: Da, beam o bere toți într-o seară și mi-am dat seama că am adresa lui de email, era pe site, și i-am scris să îi cer acordul pentru ce voiam să facem. A răspuns instant, eu nici nu mă așteptam să spună ceva. Ne-a sprijinit destul de mult, ne-a dat textele traduse în engleză, am avut sesiuni pe skype în care ne-a răspuns la diverse nelămuriri. A fost fericit că facem asta. Eu mi-am făcut o misiune personală din a-i duce cât mai multe dintre texte în America. Simt că e o mină de aur neexploatată.

Cătălina Miciu: Îmi place abordarea asta de storytelling, de cum vedeți voi teatrul acum. Când ați decis că vreți să faceți actorie, asta aveați în minte despre voi, ca actori?
Aaron Novak: Eram copil, mergeam la New York să particip la castinguri pentru reclame, eram entuziasmat și voiam să apar pe ecran. Acum merg la spectacole și văd multe filme, dar am impresia că se uită care e elementul central pentru care se fac - storytelling. Și la New York merg la spectacole realizate de studenți, toate sunt intelectuale și cerebrale, dar le scapă ce e mai important - personajul nu se dezvoltă. Cred că noi în ceea ce facem încercăm să nu uităm asta.
Vasile Flutur: Un alt unghi al storytelling-ului dus la un alt nivel în kit-ul actorului este că noi plănuim mult.
John McEneny: Da, Piper plănuiește în detaliu mult. Plecăm de la un scenariu de bază pe care construim.
Aaron Novak: Toată lumea are idei cât repetăm - putem încerca asta sau asta? Uneori încercăm 78 de variante, dar ne întoarcem la cea de-a 13a, pentru că asta înseamnă sesiunile de repetiție.

Cătălina Miciu: Ce vă place cel mai mult în teatru?
Carolina Do: Când eram mică voiam numai să citesc cărți și să spun povești. Cel mai mult și mai mult la teatru îmi place, ceea ce și încerc mereu să fac, să fiu surprinsă. Dacă ceva mă surprinde pe moment, într-un spectacol, sunt copil din nou - ah, abia aștept, au făcut asta? Wow! Asta îmi place cel mai mult la teatru - abilitatea de a surprinde constant.
Vasile Flutur: Cred că pentru mine este superputerea umană de a juca și a fi în stare să joci. De asta se numește un joc. E un joc, oamenii își aruncă mingi unii către ceilalți.
John McEneny: Dar e și multă muncă.
Vasile Flutur: Știu, dar de îndată ce ai trecut de asta, e doar un joc. Cred că asta e foarte important - mulți oameni uită cum să se joace și totul devine muncă muncă muncă, griji griji griji, viață viață viață. Teatrul ne spune - hei, uită-te la mâna asta, iată, acuma e în cealaltă mână (n.r. - Vasile aruncă o minge imaginară dintr-o mână în cealaltă).
Aaron Novak: Cred că mie cel mai mult îmi place la teatru sentimentul de imediat, importanța de a fi acum, în prezent; de multe ori în viața reală ești prins în trecut sau te îngrijorezi despre viitor, dar teatrul îți cere să fii în prezent. 
John McEneny: Eu iubesc transformarea. Magia prin care oamenii se transformă în lucruri diferite, cum publicul se transformă, cum o masă de oameni stă laolaltă și crede povestea, personajele, faptul că nimic nu e real, dar toți, stând acolo si crezând că e real, făcându-l real. Din asta nu o să îmi revin vreodată.

Photo credits: arhiva UNTEATRU.