Elise Wilk: „Teatrul e modul în care mă exprim cel mai bine”

Teatrul nu este numai despre actori, regizori și scenografi, cum pare la prima vedere. Cel mai probabil, teatrul nu ar exista fără poveștile pe care le spune. Elise Wilk este unul dintre creatorii de povești de teatru. Locuiește la Brașov, unde a și terminat un masterat în literatură și comunicare, dar a studiat, tot în cadrul unui master, la Târgu Mureș, scrierea dramatică; traduce dramaturgie germană contemporană și anul trecut a fost unul dintre cei patru dramaturgi selectați în cadrul programului Hot Ink – Teatrul Lark, New York. Anul acesta, toate cele opt piese pe care le-a scris se joacă în stagiunea teatrelor din țară.

La București în septembrie îi puteți vedea patru dintre texte:

• pe 24, la Godot, ora 21.00, Avioane de hârtie (regie Cristi Juncu)

• pe 26, la Centrul Replika, ora 17.00, Pisica verde (regie Bobi Pricop)

• pe 27, la TNB, sala Mică, ora 17.00, Exploziv (regie Andrei Măjeri)

• pe 30, la Excelsior, ora 17.00, iHamlet (regie Catinca Drăgănescu)

Cătălina Miciu: Cum ai început să scrii și de ce te-ai oprit asupra textelor dramatice?
Elise Wilk: Am început să scriu pur și simplu, din senin, la 8 ani. Într-o noapte am umplut un caiet dictando cu un roman în limba germană. Era despre niște extratereștri care locuiesc pe o planetă numită Limpopo. Nu mai țin minte acțiunea romanului, știu doar că l-am scris cu o cariocă albastră și că i-am făcut și ilustrații. Din noaptea aceea am știut că atunci când voi fi mare vreau să mă fac scriitoare. Nu știu de unde a venit dorința de a scrie povești, dar bănuiesc că „principalul vinovat” au fost cărțile și casetele audio pe care le primeam de la unchiul meu din Germania. Pe atunci nu se prea găsea literatură pentru copii prin librării. Mi-a plăcut să citesc. Cred că mi-a stimulat mult imaginația.

Îmi pare foarte rău că am rătăcit caietul dictando cu romanul despre extratereștri. În schimb mai am un carnețel portocaliu cu pătrățele de matematică în care am scris, pe la 9 sau 10 ani, primele poezii (de data asta în limba română). Erau în mare parte despre familia mea (cam pe atunci am început să îi privesc pe oamenii din jurul meu ca pe niște personaje) sau despre animale (cărora le dădeam trăsăturile rudelor sau prietenilor). Strânsesem destul de multe, așa că în clasa a V-a când diriginta a promis un premiu oricui știe o poezie pe de rost, eu am întrebat: se pune dacă spun o poezie de-a mea?

Teatrul m-a fascinat mereu. De la mini-scena pe care o improvizasem în spatele unui fotoliu din camera mea, în care actorii erau jucăriile de pluș, la după-amiezile petrecute în fața blocului, când, împreună cu ceilalți copii,  reconstituiam episoade din serialul Dallas, la primul rol într-o scenetă la școală - am fost Ionel din „Vizita” lui Caragiale și partea mea preferată din rol era când trebuia să leșin - mă trânteam pe jos cu atâta pasiune încât unii părinți din public mi-au spus că am talent de actriță.

Am scris toată școala generală poezii sau povestiri, până în liceu, când am intrat în trupa de teatru. Acolo am descoperit literatura dramatică (preferata mea era piesa „Fizicienii” de Dürrenmatt, știam pe de rost pasaje întregi din text pe care le scriam cu pixul pe toate caietele). Nu am apucat încă să văd nici o montare profesionistă a piesei, dar ea mi-a purtat noroc, într-un fel. De exemplu, prima producție străină după un text de-al meu s-a făcut la Schauspielhaus Zürich, care e teatrul unde s-a jucat pentru prima oară „Fizicienii”.

În clasa a X-a am scris prima piesă de teatru, era ceva despre o femeie care trăia singură în casă înconjurată de vreo 30 de păpuși de porțelan. Am mai scris o piesă prin clasa a XII-a, care a fost publicată într-o revistă locală din Brașov - de banii câștigați mi-am luat o vopsea de păr. Cam din vremea aceea am știut că mai târziu o să scriu teatru de-adevăratelea.

Cătălina Miciu: Te bate gândul să scrii si altceva? Câte piese ai scris până acum și câte dintre ele au fost puse în scenă?
Elise Wilk: Da. Aș vrea să scriu la un moment dat un roman. Nu știu, poate peste cinci ani, poate mai repede. Nu vreau să forțez nimic. Până una-alta, teatrul e modul în care mă exprim cel mai bine. Am numărat piesele: sunt opt în total (între care și o dramatizare). Sunt foarte, foarte norocoasă pentru că toate s-au montat (majoritatea de mai multe ori). În stagiunea actuală se joacă toate textele mele.

Cătălina Miciu: Iată, ești unul dintre puținii dramaturgi români contemporani aleși să fie jucați, cu atât mai mult cu cât nu îți montezi singură piesele. Cum îți explici acest fenomen - se scrie prea puțin, prea facil sau dificil pentru ce vrea publicul, e greu să ajungă regizorii la textele voastre?
Elise Wilk: Nu cred că e greu să ajungă regizorii la textele noastre. Trebuie doar să fie interesați de dramaturgia românească. În repertoriile teatrelor, ponderea textelor străine este mult mai mare pentru că există în general mult mai multe texte străine. Se tot vorbește despre criza dramaturgiei românești, în sensul că ar fi o dramaturgie slabă. Mi se pare exagerat. În nici un caz nu se scrie prost. Cred însă că se scrie destul de puțin. Asta pentru că nu există suficiente programe care să încurajeze scrisul pentru teatru și apariția unor scriitori noi.

Uite, de exemplu cei de la Reactor din Cluj au organizat în vara asta un program de rezidențe pentru autori dramatici aflați la început de drum. Cinci tineri au avut ocazia să stea la Cluj și să lucreze, timp de o lună, la un text. Bineînțeles, îndrumați de specialiști și întâlnindu-se frecvent cu oameni din domeniu. E o șansă extraordinară pentru cineva care vrea să scrie teatru. Dacă ar exista mai multe programe de genul acesta, ar apărea și textele mult-așteptate.

Cătălina Miciu: Cum creezi personajele despre care scrii? Sunt ficționale 100%?
Elise Wilk: Cred că nici un personaj nu e ficțional 100%. Mereu împrumută câte ceva din tine, din oamenii din jurul tău. Un personaj e ca un mini-puzzle care se alcătuiește în mintea autorului din tot felul de piese: frânturi din conversații, lucruri care i s-au întâmplat lui sau altora, părți dintr-o biografie reală sau inventată etc.

Cred că cele mai multe texte ale mele au pornit de la personaje. Mi s-a întâmplat să mă inspir și din știri apărute în presă. Prin 2008 am citit o știre despre un bărbat din Iași care a dispărut de acasă și a lăsat un bilet în care scria că merge s-o caute pe cântăreața Madonna, iubirea vieții lui. Am decis pe loc că trebuie să fac un personaj din acest bărbat. Și am scris o piesă care se numește „Durata medie de viață a mașinilor de spălat”. Mai sunt cazuri în care atribui personajelor întâmplări sau replici reale.

De exemplu, personajul Flori din „Pisica verde” povestește cum în copilărie a vrut s-o omoare pe sora mai mică sufocând-o cu o pernă. Întâmplarea e adevărată, o prietenă foarte bună mi-a povestit cu lux de amănunte cum a vrut să-și omoare sora în copilărie. În „Exploziv”, un elev-problemă îi spune directorului: „dacă școala ar lua foc, singurul pe care l-aș salva ați fi dumneavoastră”. Chestia asta i-a spus-o un elev mamei mele acum câțiva ani, mi-a plăcut foarte mult și am zis că trebuie s-o folosesc cândva.

Cătălina Miciu: Te implici în crearea spectacolului? Dacă da, vrei asta sau ai fost rugată de-a lungul timpului?
Elise Wilk: Mi-aș dori să mă implic mai mult, dar nu-mi permite timpul din cauza jobului. Atunci când am fost invitată să particip la repetiții, am făcut tot posibilul și m-am dus. Depinde de regizor, de cât de deschis e pentru o colaborare. De exemplu, pentru Avioanele care se joacă acum la București s-a organizat un casting la UNATC toamna trecută, iar Cristi Juncu m-a chemat și pe mine. Cred că am văzut vreo 60 de studenți, a fost foarte obositor. La final am comparat listele cu actorii care ne-au plăcut și coincideau aproape 100%. Am întâlnit și regizori cărora nu le place să colaboreze cu dramaturgul și spun că vor să fie lăsați în pace să-și facă treaba așa cum cred ei. Dar în general cred că implicarea dramaturgului poate să fie doar benefică pentru un spectacol. Ultima dată când am participat câteva zile la repetiții a fost iarna trecută, la Teatrul Național Craiova, la repetițiile pentru „Exploziv” în regia lui Andrei Măjeri, unde m-am simțit foarte bine. Am plecat cu regretul că nu pot sta mai mult. O singură dată mi s-a întâmplat să asist la tot procesul unei montări - de la primele repetiții până la premieră - era la Târgu Mureș, prima dată când s-a montat Pisica, în regia lui Rareș Budileanu. Atunci m-am simțit cu adevărat parte din echipă. Ajunsesem să visez spectacolul. Doar că a lipsit elementul-surpriză de care am parte de fiecare dată când merg la o premieră. Și care, recunosc, îmi place.

Cătălina Miciu: Ce subiecte te interesează și cu ce vrei să rămână spectatorul când iese de la unul dintre textele tale?
Elise Wilk: Momentan sunt interesată de universul adolescenților. După ce am scris Pisica, mi-am dat seama că pentru mine nu era epuizat subiectul. Am decis că vreau să scriu o trilogie. Am mai spus asta prin interviuri și mulți au început să creadă că sunt cumva specializată în texte pentru adolescenți. Așa că am primit două solicitări oarecum similarec- să rescriu două piese clasice astfel încât să aduc subiectul lor mai aproape de tineri. Așa au apărut mai întâi „Exploziv”, iar apoi „iHamlet”. Primul are la bază o idee din „Bacantele” de Euripide, al doilea încearcă să răspundă la întrebarea cum ar arăta Hamletul generației Z. Chiar dacă ambele texte au ca temă adolescența, ele nu fac parte din trilogie. Al doilea text al trilogiei e „Avioane de hartie”, al treilea text există deocamdată numai sub formă de idee în mintea mea, urmează să-l scriu. Mă interesează mult contextul social actual și cum se reflectă el asupra relațiilor de familie, asupra individului în general.

Sper ca spectatorul să iasă din sala de teatru puțin transformat. Spectacolul să-i dea de gândit. Sper să plece la bere și să-i vină să discute despre spectacol. În fiecare om un spectacol trezește altceva, important e să îl miște într-un anume fel, să nu-l lase indiferent. Pentru mine, energia din sală e foarte importantă. În funcție de ea, spectacolul se modifică. Îmi place să urmăresc reacțiile spectatorilor. E un feedback direct și câteodată dur. Țin minte că m-a durut puțin atunci când o doamnă care stătea cu un rând mai în față și-a verificat telefonul exact în timpul celei mai importante scene din Avioane, despre care mie mi se părea că te lasă cu sufletul la gură. Nu înțelegeam cum poți să-ți verifici telefonul chiar atunci. Pe de altă parte, e un sentiment minunat atunci când aud o sală întreagă râzând. Stau acolo pe scaunul meu și mă gândesc: eu i-am făcut pe oamenii ăștia să se simtă bine.

Cătălina Miciu: Povestește-ne un pic despre „Avioane de hârtie” - cum e cu concursurile de dramaturgie, trebuie să scrii pe un subiect anume, ai restricții?
Elise Wilk: „Avioane de hârtie” e al doilea text din trilogia pentru tineri pe care mi-am propus să o scriu. Era începutul anului 2015. Deja de un an aveam subiectul în cap. Mă bântuia întrebarea: cum ajunge un copil să-și dorească să-și împuște colegii? Dar treceau zilele și eu tot nu mă apucam de scris. Așa că m-am folosit de deadline-ul Concursului Național de Dramaturgie ca să fiu motivată să mă apuc de scris.

La concursuri (care sunt, de altfel, foarte puține) de obicei nu există restricții legate de subiect. Singura cerință e ca textul să nu fi fost montat înainte, și nici publicat. Premiile constau într-o sumă de bani și poate în publicarea textului. Cam atât. La Timișoara, în schimb, premiul pentru textul câștigător consta în montarea lui la Teatrul Național. Nu mai trimiteam texte la concursuri, dar faptul că la Timișoara montau textul câștigător m-a motivat. Am terminat primul draft fix cu o zi înaintea deadline-ului și tot ce-mi doream era ca Poșta Română să nu rătăcească plicul care conținea textul. După vreo două luni m-au sunat, textul meu era printre cele 3 nominalizate la premiu. S-au făcut spectacole-lectură cu toate cele 3 texte și în final juriul a decis câștigătorul: „Avioane de hârtie”. Premiera absolută a fost în decembrie 2015 la Teatrul Național Timișoara în regia lui Ion Ardeal Ieremia. Eu între timp am mai modificat textul pentru că mi s-a părut că a fost scris în grabă și că unele personaje nu sunt dezvoltate suficient. A doua montare a urmat în 2016, în regia lui Cristi Juncu. Textul se găsește pe liternet.ro și o să apară într-un volum editat de Teatrul Național Timișoara.

E important să trimiți textele tale la concursuri atunci când ești la început de drum, mai ales atunci când nu vii din lumea teatrului. Eu în 2008 am trimis primul meu text, „S-a întâmplat într-o joi”, la concursul dramAcum. Cei de la dramAcum aveau pe atunci un proiect în care căutau tineri sub 26 de ani care scriu teatru. M-am numărat printre câștigători și asta mi-a dat enorm de multă încredere. Textele câștigătoare erau citite de actori profesioniști în spectacole-lectură urmate de discuții cu publicul, aveai ocazia să primești sfaturi de la profesioniști, să te faci cunoscut, să-ți stabilești contacte. A fost a cincea și ultima ediție a concursului dramAcum, deci am prins ultimul tren. De astfel de concursuri e nevoie, unde primești un feedback real, nu de acelea unde eventual ți se publică textul și apoi lumea uită de el.

Cătălina Miciu: La ce lucrezi acum?
Elise Wilk: La sfârșitul lui august am terminat lucrul la un proiect dezvoltat de Asociația PunctArt, din care a rezultat un spectacol - iHamlet, în regia Catincăi Drăgănescu. De obicei nu-mi place să scriu vara, vara e pentru cu totul alte lucruri, e pentru mers la mare, nu pentru scris. Dar am acceptat, am reușit cumva să mă mobilizez și acum îmi pare foarte bine. Suntem 20 de oameni împrăștiați prin toată țara care au lucrat la proiectul ăsta. A fost puțin ciudat pentru că  fost un work-in-progress la dinstanță. N-am apucat să merg la repetiții, din păcate, o să ajung direct să văd spectacolul. Acum fac pauză, dar prin iarnă (pentru mine iara e perioada cea mai productivă) aș vrea să mă apuc de partea a treia din trilogie.

Cătălina Miciu: Cât lucrezi la o piesă? Care e procesul de scriere?
Elise Wilk: Îmi ia foarte puțin să scriu o piesă. De exemplu, Pisica am scris-o în vreo zece zile. O parte în 2011, în perioada dintre Crăciun și Revelion, și a doua parte în primele zile ale anului 2012. La Avioane am lucrat timp de trei săptămâni, dar nu scriam în fiecare zi. Scriu repede, dar apoi revin asupra textului și mai fac modificări. Cunosc unii dramaturgi care scriu zilnic. Eu n-aș putea. Sunt zile bune și zile mai puțin bune. Mă organizez foarte bine atunci când sunt presată de un deadline. Intru în panică și scriu. De fapt, procesul în sine durează mai mult decât scrierea efectivă. Se întâmplă să nu scriu nimic timp de opt-nouă luni, dar în timpul ăsta e inevitabil să nu mă gândesc la următorul text. Îmi plac mult perioadele de pauză - pot să ies la bere, să călătoresc, să fac un milion de lucruri fără să mă simt vinovată că nu scriu. Dar în timpul acesta, undeva într-un colț ascuns al minții mele, se strânge material pentru povești.

Cătălina Miciu: Noi ne-am cunoscut la FITS - presuspun că mergi la teatru destul de mult, de vreme ce te interesează festivalurile. Care e ultimul spectacol de teatru pe care l-ai văzut și care te-a impresionat?
Elise Wilk: Nu merg atât de des la teatru pe cât mi-aș dori. Lista cu spectacolele pe care aș vrea să le văd e muuult mai lungă decât cea cu spectacolele pe care reușesc să le văd. Cred că e singurul motiv pentru care îmi pare rău că nu locuiesc în București. De fiecare dată când ajung la București mă uit înainte pe net să văd ce spectacole sunt. Se mai întâmplă să merg într-un oraș special ca să văd un spectacol, dar nu foarte des. La festivalurile la care ajung, timpul îmi permite din păcate să stau doar o zi, două, maxim trei, pentru că am job. E interesant că nu există încă nici un festival de teatru la care merg constant, an de an. Spre deosebire de TIFF, unde anul ăsta am fost a 11-a oară consecutiv, și unde trebuie cel puțin să cadă un meteorit peste Cluj ca să lipsesc. Anul acesta a fost destul de sărac în spectacole pentru mine. Mi-a plăcut mult, ca atmosferă, „Punctul Orb”, în regia lui Radu Afrim, la Ploiești. M-a mai impresionat „Orb de Mină”, de Szekely Csaba, în regia Catincăi Drăgănescu, la Sf. Gheorghe. E genul de spectacol la care savurezi aproape fiecare secundă. Ambele spectacole le-am văzut în același weekend, în primăvara asta. Să-ți mai zic două spectacole de la teatrul din Brașov care-mi plac: „Copilul Problemă” și „Privește înapoi cu mânie”.

Photo credits: arhiva spectacolului Avioane de hârtie și Alina Andrei.