Hamish Linklater scrie piese de teatru, joacă pe scenele din New York și în producții TV, iar în timp ce voi citiți interviul ăsta, e în Napa Valley și filmează de zor la un nou film, alături de Peter Fonda. A venit la București la festivalul de teatru organizat de UNTEATRU (am mai scris despre el aici), pentru a-și vedea live una dintre cele șase piese pe care le-a scris – Vandalul, în regia Andreei Vulpe, cu Ionuț Vișan, Mihaela Trofimov și Liviu Pintileasa (scenografie de Daniel Titza). Moment bun să mă văd cu el între spectacole, la o șuetă. Și, dacă nu reiese din text, v-o zic direct – Hamish e absolut fermecător.
Cătălina Miciu: Cum ai decis că vrei să fii actor? Mama ta (n.r. – celebră profesoară de voce) a avut o influență asupra acestei decizii?
Hamish Linklater: Maică-mea a pornit o companie de teatru în zona rurală din vestul statului Massachusetts și eu am crescut acolo; erau toți oamenii ăștia care locuiau într-o casă mare, bântuită, construită de Edith Wharton și bântuită și de ea, dar și de alții. Se juca mult Shakespeare, se experimenta mult, iar eu eram singurul copil dintre ei. Am crescut în comunitatea și în cultura asta a teatrului, era acasă pentru mine. Desigur că, odată ce-am devenit adolescent, nu mi-am dorit o familie, o casă a mea sau să fiu actor. Mă puneau să joc, jucam un pic și apoi ziceam că eu vreau să scriu - tatăl mamei mele fusese scriitor, am și doi unchi minunați care au scris la rândul lor.
Cătălina Miciu: Ce fel de scriitori?
Hamish Linklater: Bunicul meu a fost Eric Linklater, un romanciar de succes în Anglia, în anii '30-'40. Cred că a scris undeva spre 70 de romane, iar unchii mei au fost jurnaliști, însă bunicul meu le-a influențat scriitura foarte mult. Eu voiam să scriu, dar nu am fost încurajat în direcția asta - am renunțat la facultate la 19 ani și am început să mă distrez și să-mi placă actoria. Apoi, m-am mutat la New York cu prietena mea și nu am mai găsit niciun job ca actor și n-a fost deloc amuzant. Dar, mai apoi, au început să se lege lucrurile. Deci, da, voiam să scriu, dar era foarte greu.
Cătălina Miciu: În timpul ăsta, cât te-ai chinuit să fii actor, scriai?
Hamish Linklater: Nu, deloc. Nu aveam încrederea necesară să o fac. Scriam texte de jurnal adresate mie însumi - ești un leneș, ești așa de prost, de ce nu lucrezi mai mult, crezi că ești un artist, dar ești doar un prost adorabil. Scriam asta neîncetat, dar nu scriam piese sau ceva folositor. Apoi, m-am însurat cu un dramaturg și am început să scriu - Jessica (n.r. Goldberg) m-a lăsat să particip la câteva sesiuni de scriere pentru televiziune și film și a început să-mi placă. Apoi, totul a mers foarte prost în viața mea iar și am început să scriu piese mici și liniștite.
Cred că am fost foarte timid în ceea ce privește scrisul. Cumva viața mea trebuia să devină un dezastru, ca să încetez să mă mai stresez dacă fac bine ce fac sau să-mi pese ce cred ceilalți despre ce fac.
Cătălina Miciu: Cum lucrezi cu actorii pe textele tale?
Hamish Linklater: La New York, am asistat la repetiții. E important, mai ales la textele noi - nu știi cum va suna, cum va funcționa totul, dacă nu petreci timp fizic cu oamenii și nu le iei pulsul, nu asculți cum le sună vocile. Vandalul a fost prima mea piesă și am fost destul de stresat, am mers zilnic la repetiții, am văzut tot, am fost destul de control freak.
Cătălina Miciu: Ai făcut schimbări în baza reacțiilor?
Hamish Linklater: Da, pentru că nu știu ce e bun sau rău, până nu aud totul spus cu voce tare și nu văd pe cineva stând sau traversând scena. Asta poate schimba totul. Nu îmi imaginez cum e să stai într-un birou, să scrii ceva și să zici că știi că e perfect.
Cătălina Miciu: Sunt curioasă cum poți combina unele experiențe - ai jucat și într-un blockbuster (Fantastic Four), și într-un film indie, care mie îmi place foarte tare - The Future…
Hamish Linklater: Daaa! Miranda July este minunată (n.r. - regizoarea The Future)! Am muncit atât de tare să fiu în filmul ăla. Timp de trei ani m-am luptat să mă aleagă pe mine. Și mie îmi place mult, sunt mândru de ce a ieșit, păcat că nu a avut parte de mult public.
Cătălina Miciu: Cum lucrezi cu tine, ca să ai toate dimensiunile astea prezente?
Hamish Linklater: Cred că e rezultatul felului în care se desfășoară scena artistică în State - nu poți fi doar actor de teatru, poate sunt numai cinci oameni care își permit asta, așa că trebuie să joci și în seriale sau în filme. Dacă iubești să faci teatru, trebuie să plătești făcând film sau TV. Industria vrea să joci anumite roluri, așa că unii actori devin scriitori și regizori, deoarece vor să creeze material pentru o carieră lungă și strălucită. Încă nu m-am prins cum să scriu pentru actorul din mine, dar sunt foarte mulți actori la Hollywood care fac asta - nu trebuie decât să intri într-o cafenea și e plin de actori cu laptopurile în brațe, scriind - camera se mișcă, eu intru în scenă într-un mod cu totul diferit decât m-ați mai văzut.
Cătălina Miciu: Ce-ți place cel mai mult?
Hamish Linklater: Teatrul și filmul sunt animale foarte diferite. Iubesc teatrul, pentru că am crescut în el și îmi pare foarte natural, dar filmul este minunat ca stil de viață - ajungi să călătorești și să cunoști tot felul de oameni. Iubesc însă publicul și procesul care se desfășoară în seara respectivă, când găsești ceva în comun cu niște necunoscuți doar pentru câteva ore. Asta e minunat.
Cătălina Miciu: Care e cea mai mare temere a ta când ești pe scenă?
Hamish Linklater: Că nu ascult, că sunt leneș, că nu mă cuprinde tot ce se petrece atunci, că mă prefac, că pierd timpul tuturor, prin faptul că sunt un actor mediocru și leneș. Sincer acum, oricum toate lucrurile rele s-au întâmplat - mi-am uitat replicile, cealaltă persoană și-a uitat replicile, cineva de pe scenă a făcut un atac de cord, cineva din public a făcut un atac de cord, o fată de 11 ani a căzut în nas de la 3 metri, cineva a tras pârțuri - dar așa e viața. E amuzant, mai puțin când ești pe scenă, dar nu ești în stare să joci, și le ceri lor să râdă sau să plângă.
Cătălina Miciu: Ce fel de piese preferi?
Hamish Linklater: Îl iubesc pe Shakespeare, am crescut dorindu-mi să mă fac mare și să fiu Romeo, nu să îl joc pe Romeo, ci să fiu Romeo, să mă cațăr pe balcon și să mă lupt cu sabia, să iubesc ca un nebun. Și apoi l-am jucat și nu mi-a ieșit așa de bine. Când ești tânăr, vrei să fii actor de tragedie, dar ajungi să fii dezamăgit atât de tare, încât dezvolți un simț al umorului ciudat și oamenii încep să te plătească pentru că ești amuzant. Atât de puțin putem controla noi - cea mai mare parte e rezultatul alegerilor celorlalți. Și-apoi scrii o piesă și ajungi într-un oraș pe care nu l-ai mai văzut.
Cătălina Miciu: Chiar, ce știai despre România, din punct de vedere teatral?
Hamish Linklater: Andrei Șerban m-a regizat într-un spectacol și a lucrat împreună cu mama la Columbia University vreo 12 ani. Așa că, îl știu bine. Mai știu un alt regizor român care este, după părerea mea, unul dintre cei mai mari regizori - Andrei Belgrader. Și, din altă sferă, știam de Nadia Comăneci și am citit Herta Müller și M. Blecher.
Cătălina Miciu: Ce îți place cel mai tare în afara scrisului și a interpretării?
Hamish Linklater: Fiica mea! Am o puștoaică grozavă de 9 ani care cântă în musicaluri, are o voce superbă. E cumva bipolar totul, că va fi adolescentă în două secunde și acum țipă la mine că nu o las la televizor, acum mă ia în brațe. E cumva ca America: faptul că în urmă cu opt ani l-am ales pe Barack Obama și acum, opt ani mai târziu, suntem pe cale să îl alegem pe Donald Trump ne face ca o fetiță de 9 ani pentru care totul e un soi de disperare existențială. Un moment nebun. Nici nu pot să cred că e real.
Photo credits: Adi Bulboacă.
De vrei să-ți faci și tu vocea auzită, te invităm să te Conectezi cu Facebook