De ce sunt filmele cu mafioți atât de populare? Godfather e pe locul 25 la box office-ul universal (cel ajustat cu inflația). În plus, filmele cu mafioți au creat adevărate mitologii contemporane. Există un întreg jargon al organizațiilor criminale pe care, dezvăluindu-l publicului larg, filmul l-a introdus în cultură populară, în limbajul de zi cu zi: boss, omerta (legea tăcerii), băieți buni etc.
Unii sociologi afirmă că ar fi vorba despre escapism sau voyeurism. Ne place să aruncăm o privire în lumea ilicită și violentă a mafioților, la care, noi, cetățenii obișnuiți, nu am avea altfel acces. Alții susțin că astfel de filme despre lumea infracțională reprezintă o supapă a tensiunilor sociale, un exercțiu de violență mimată care ține locul ritualurilor sângeroase din societătile primitive de altădată.
Mai sunt unii care spun că suntem fascinați de mafioți pentru că ne satisfacem plăcerea de a vedea, după mărire și decăderea lor. Un fel de reinterpretare periodică a poveștii exemplare despre crimă și inevitabilă pedeapsă. Cum spune un personaj din The Killing (1965), al lui Staney Kubrick: “Gansterii și artiștii sunt priviți cumva la fel de public: sunt admirați și venerați, dar e mereu prezentă dorință fundamentală de a-i vedea distruși în culmea gloriei lor.”
Am ales 3 filme care, cred eu, dezvăluie la un nivel intim mecanismele sociale și morale ale mafiotului sau ale organizațiilor de tip mafiot.
Who's That Knocking at My Door (1967, regia Martin Scorsese)
Martin Scorsese este, alături de Francis Ford Coppola și Brian De Palma, unul dintre creatorii esteticii moderne a filmelor despre Mafie. Înainte de a-și construi acest statut făcând filme precum Mean Streets (1973), Goodfellas (1990) sau Casino (1995), Scorsese a reușit un excelent portret moral al mafiotului clasic italo-american chiar în debutul său din 1967. Who's That Knocking at My Door este povestea unui mic mafiot (Harvey Keitel) care află că iubita lui a fost violată în adolescență. Este un film de referință, cred eu, pentru ceea ce înseamnă morala mafiotului fiindcă Scorsese abordează pe mai multe niveluri – social, familial, religios - limitele acestei etici aparte a mafiotului.
Pentru că, în ciuda prejudecății că mafioții sunt imorali, cinemaul de gen ne arată că Mafia italo-americană tradițională are un cod strict al onoarei: mafioții sunt "băieți buni/Goodfellas", se duc la biserică, sunt familiști, vezi complexitatea nunții din The Godfather (1972), protejează femeile și copiii, îi ajută pe cei în nevoie; e adevărat, nu fără a cere o favoare în schimb, când va fi nevoie. Prin urmare, au un fel de lege morală.
Diferența este că legea morală a mafioților nu e universală, regulile nu se aplică pentru toată lumea, ci doar pentru cei din familie, din clan, pentru prieteni. În Who's That Knocking at My Door, Scorsese reușește să surpindă multe din aceste particularități ale mafiotului, și face un excelent și foarte nuanțat portret al mafiotului la tinerețe.
Tokyo Drifter (1966, regia Seijun Suzuki)
Înainte ca americanul Sidney Pollack să dezvăluie publicului occidental fascinanta lume a mafiei japoneze în Yakuza (1974) - film care traduce pe înțelesul publicului occidental structura de tip feudal a organizațiilor mafiote japoneze, autorii niponi erau aveau deja o tradiție în filme despre mafia autohtonă. Drunken Angel (1948) al lui Akira Kurosawa este considerat a fi unul dintre primele filme de acest gen.
Regizorul care s-a identificat însă cu genul yakuza este Seijun Suzuki. Foarte activ în anii “60 și “70, Suzuki a fost redescoperit în Occident abia în anii “90 prin intermediul casetelor video, iar influența lui este vizibilă în filmele unor Jarmusch, Tarantino, Wong Kar Wai sau Takeshi Kitano. Suzuki a recreat cinematografic lumea mafiei japoneze în capodopere cinematografice precum Tattooed Life (1965) și Branded to Kill (1967) – în care protagonist e unul dintre cele mai excentrice vedete masculine japoneze, Joe Shishido.
Tokyo Drifter este unul dintre cele mai personale filme semnate de Suzuki. Constrângerile financiare l-au făcut mult mai inventiv din punct de vedere vizual în această producție. Foarte stilizat, folosind elemente de pop-art, cu multe secvențe de western suprarealist, Tokyo Drifter nu e doar un film cu gangsteri, ci o introducere minuțioasă în lumea nemiloasă a membrilor Yakuza. Filmul a fost înclus în prestigoasa serie Criterion Collection în 1999.
Tropa de Elite (2007, regia José Padilha)
Despre gansterii din America Latină avem în ultimii ani viziuni cinematografice din ce în ce mai îndrăznețe: în Cidade de Deus (2003), regizorul Fernando Meirelles ne arată fără menajamente lumea găștilor violente din cartierele sărace din Riode Janeiro; în Sin nombre (2009), Cary Joji Fukunaga pune în scenă o intrigă care ne duce în intimitatea celebrei organizații criminale din MS-13 (Mara Salvatrucha) din America Centrală. Serialul Narcos ne pune în temă cu mecanismele ilicite ale cartelurilor columbiene și mexicane.
Pentru o mai bună înțelegere a mafiei latino-americane cred însă că ar trebui să (re)vedem Tropa de Elite, filmul cu care regizorul brazilian José Padilha câștiga Ursul de Aur la Berlin, în 2008.
Foarte bine documentat, excelent pus în scenă, montat într-un ritm infernal, Tropa de Elite ne introduce în lumea infracțională a găștilor din Rio de Janeiro din perspectiva polițiștilor care n-ar rezista pe străzile violente din cartierele de la periferie fără să învețe să coopereze (sic!) cu liderii traficului de droguri. Tropa de Elite i-a lansat cariera lui Wagner Moura, actorul care, câțiva ani mai târziu, l-a jucat cu succes pe Pablo Escobar în serialul Narcos.
Surse Foto:
Wikipedia | https://www.wikipedia.org/
http://www.quizcrunch.com
https://www.fwweekly.com
De vrei să-ți faci și tu vocea auzită, te invităm să te Conectezi cu Facebook