Top 3 + 1 filme esențiale pentru Cosmina Stratan

Cum recunoști o actriță cu un premiu de interpretare la Cannes în mulțimea oamenilor adunați la patry-ul de final de TIFF? Cu greu. Cosmina Stratan are niște teniși în picioare și e îmbrăcată în blugi și-o bluză. Ochii mari măsoară curioși și liniștiți perimetrul din jurul ei, prin care se învârt agitate divele de festivaluri, în rochiile lor ample și țipătoare. Îmi plac divele în rochii de gală, strălucind în lumina reflectoarelor. Dar parcă mai mult îmi plac divele desculțe, anti-divele, cele care joacă pe scenă sau în fața camerei, și în rest se comportă firesc, fără ieșiri epatante. Când ai un premiu de interpretare la Cannes (pentru După Dealuri) și ai deja antrenamentul covorului roșu de acolo, probabil nu mai vrei să demonstrezi nimic la un party în Cluj.

‘’La ce filme s-o fi uitat fata asta care a lăsat jurnalismul ca să se facă actrița?” Asta mă întrebam la finalul TIFF-ului de anul acesta. În sfârșit, am reușit s-o conving să facă o listă a filmelor esențiale. Și, când Cosmina a început sa scrie, Cosmina a putut fi cu greu oprită. Astfel încât, în loc de 3 plus 1 filme, am primit vreo 6 de fapt.

Și, ca să știți, Cosmina apare în Shelley, un horror din 2016, care a fost în competiția TIFF-ului de anul acesta și care, în aceste zile, are premiera în Statele Unite.

Cosmina Stratan: Treaba asta nu e prea simplă pentru mine. În primul rând, pentru că nu cred că am filme esențiale, cu atât mai puțin 3+1. În al doilea rând, pentru că văd mult prea puține filme în comparație cu câte îmi doresc să văd sau ar trebui să văd. În al treilea rând, pentru că rar se întâmplă ca un film să rămână cu mine mult timp după ce l-am văzut - mi se schimbă părerea în mai bine sau în mai rău. În al patrulea rând, pentru că am fost jurnalist (și ai pus presiune după ce mi-ai citit CV-ul). În al cincilea rând, pentru că mi-e greu să termin propozițiile după cum se poate sesiza și aici. Am început deja să dau explicații cum că nu știu cum să fac clasamentul ăsta, am aberat un paragraf de scuze, după care presimt c-o să dau o lista scurtă la final, pac-pac cu niste argumente vagi. Asta că previn cititorii. Avem așa (ordinea nu contează deloc, doar că n-o să încep cu Cassavetes pentru că nu mai termin):

1. THE DEER HUNTER, regia Michael Cimino, 1978

E cel mai bun rol al lui Meryl Streep, eu nefiind o fană înfocată și unul dintre cele mai mișto personaje făcute vreodată de Robert de Niro. Mi s-au părut de-a dreptul extraterestre prospețimea și lipsa de apărare pe care o folosesc amândoi în stilistica jocului. E crunt de greu să joci așa de bine, dar au avut și avantajul de a fi la începutul carierei. Plus că e unul dintre filmele mele americane preferate și nu am multe.

2. UNDERGROUND, regia Emir Kusturica, 1995

Poate ar fi trebuit să încep cu el, dar e târziu și am zis că ordinea nu contează. Underground e o dezlănțuire și o dezlănțuire nu e ceva ce se poate realiza într-un cadru fictiv și controlat cum este un film.

3. John Cassavetes cu LOVE STREAMS - 1984, OPENING NIGHT – 1977, A WOMAN UNDER THE INFLUENCE - 1974

Ce s-a întâmplat în cazul lui Cassavetes ține cu siguranță de un context pe care a știut să și-l creeze. A contat și timing-ul împotriva curentului american aflat în plină floare, dar filmele lui au o substanță neobișnuită. În primul rând, are un conținut care te lipește de pereți, dialogurile sunt cumva “foarte vorbite”, fără să pice în capcana civilismului supărător, fără fond. Actorii Gena Rowlands și John Cassavetes sunt niște trapeziști, ca să folosesc un termen de luptă, care livrează impecabil stări imposibil de livrat cum ar fi: jena, neputința, neștiința. Chestii pe care eu, iarăși, nu le-am mai văzut.

Mențiune:

POST TENEBRAS LUX, regia Carlos Reygadas, 2012

Excelează din mai multe unghiuri. E foarte personal. Pentru mine aspectul ăsta este esențial când mă uit la un film. Mi se pare că, după ce se termină, ar trebui să rămân cu senzația că îl cunosc măcar puțin pe omul care a făcut filmul. Are cea mai bună scenă de deschidere pe care am  vazut-o vreodată cu un copil care urmărește niște vaci. Are un titlu perfect. Asta e iar important. Să faci un film bun și, după, să știi să-i pui și titlu, mi se pare cel puțin lăudabil, dacă nu rar.

Photo credits: Barna Nemethi și printscreen Shelley.