JAZZ IN THE PARK off the record

Recunosc, m-am pierdut! M-am lăsat pierdută printre oameni, printre bănci, printre artiști, printre prieteni, printre tehnicieni, printre zâmbete, printre stropi de ploaie, dar mai ales printre sonorități originale și diverse.

De câțiva ani încoace, unele dintre cele mai mari happening-uri cultural-internaționale ale României sunt găzduite de străzile, sălile și oamenii Clujului - de la TIFF, la Untold, la Electric Castle,  la Jazz in the Park și ale sale declinări (Jazz in the Street, Picnic in the Park). E adevărat că cel din urmă a rămas singurul eveniment major cu intrare liberă. Peste 50.000 de oameni, printre care și subsemnata, s-au bucurat de tot ceea ce a avut de oferit ediția asta a Jazz in the Park. Numitorul comun al celor 7 zile de festival este triumviratul format din: muzică, zâmbet și câini. Da, e festivalul cu cei mai mulți câini participanți. ;) 

Cum a arătat și cum s-a simțit festivalul

Spre marea mea bucurie, vă pot spune și vouă câteva dintre trăirile care nu pot fi surprinse în materiale de PR sau capturi vizuale. Pe prima tocmai v-am spus-o - o adevărată expoziție canină, o ocazie perfectă de a socializa și împărți din bunătățile tale, fie cu patrupedul, fie cu aparținătorul său.

Primii pași ai descălecării mele în Parcul Central din Cluj m-au dus către clădirea frumos renovată, întreținută și dotată a Casinoului. Acolo era comandamentul - sediul organizatorilor și al celor câteva zeci de voluntari. Culmea - nimeni nu urla, nu răcnea, nu era agitat, nu era stresat și nici măcar obosit după primele 4 zile de festival, dintre care 3 de concurs - toată lumea zâmbea și se bucura de nou-veniți, fie ei colaboratori, artiști sau simpli curioși. De menționat că sâmbătă, același comandament a devenit loc de pelerinaj și fotografiere pentru miri și mirese - o tradiție clujeană, din câte am înțeles.

După ce am dat bună ziua, adică “no, servus!”, am pornit pe aleile parcului, impecabil amenajate și, cu ocazia festivalului, upgradate cu tot soiul de corturi, standuri, baruri, hamace, bean-bag-uri, bănci ad-hoc și pături - loc cu răcoare, verdeață și odihnă la tot pasul, ce să mai!  Oricine a fost pe la festivaluri știe că în urma unei seri de eveniment rămân tone de pahare de plastic și alte ambalaje - aproape inexplicabil,  aici nu s-a întâmplat. Parcul era ca nou, chiar și după golire - mister, nu alta!

Cum i-am cunoscut pe Kovacs & Neil Cowley Trio

Sunt anunțată că la comandament urmează o discuție informală cu unul dintre HEADlineri. Pe numele său de scenă Kovacs, Sharon a venit cu toată gașca la discuții. Am proprietatea termenilor și chiar asta a fost - o discuție fără formalități de tipul “voi puneți întrebări și eu răspund”. A avut la rândul ei curiozități despre public și țara în care venise pentru prima oară.

Se vedea că se înțelege bine cu colegii ei - colegi nu numai de scenă și turnee, ci și de clasă și chiar de bancă, la școala de muzică din Olanda pe care au absolvit-o cu toții cu ceva ani în urmă. Se simțea bine în pielea ei și părea în contrast cu “darkness-ul” care o înconjoară ca artistă, interpretă și compozitoare - toate piesele sale de până acum sunt scrise în game minore, imaginile cu ea sunt preponderent alb-negru, mai mult negru - așa că am întrebat-o despre asta. A spus: “a fost ca o terapie. Ai să vezi, următoarele materiale vor avea și game majore și vor prinde și culoare. Voi înflori și voi arăta din ce în ce mai multe straturi de-ale mele și de-ale firii mele artistice.”

Poate odată cu mutarea la Londra pe care o are în plan, lucrurile așa vor sta. Deocamdată locuiește la Eindhoven (Olanda), cu gașca ei din liceu, iar esența mesajului ei artistic pe care zice că are de gând s-o păstreze indiferent de momentul din viață și creativitate este “be honest!”. Seara, la concertul Kovacs auzeam prin public întrebări precum - “asta e o piesă de-a lui Skunk Anansie?”, “e un cover după Morcheeba, nu?”, “mamăăă, ce voce are, parcă e Nina Simone, nu?” - în minte formulam singurul răspuns posibil care o parafraza pe Sharon: “ nuuu, e prea cinstită cu ea însăși ca să poată fi comparată cu oricine altcineva.”

Între timp, autoritățile locale nu păreau să fi înțeles ce îi aduna și anima pe atâția localnici și pe alte mii de străini, drept urmare “fie muzica bună sau rea / eu fac ce vreau în tura mea”  - și s-au pus pe împărțit amenzi celor care parcaseră (nu tocmai legal, dar fără să încurce neapărat) pe drumurile conexe parcului. Eu, una, am scăpat - un paznic m-a avertizat la timp. Ei, exact asta era senzația pe care ți-o dădea festivalul - ca ești într-o bulă și că nimic nu ți se poate întâmpla cât ești acolo.

Salvată cum eram, dau o fugă din nou la comandament, ca să le povestesc organizatorilor de zelul oficialilor de pe stradă și cu ocazia asta îl întâlnesc și pe Neil Cowley și pe ceilalți doi instrumentiști, Rex Horan (Bass) și Evan Jenkins (Drums), cu care formează trio-ul cu același nume. Toți britanici până-n măduva oaselor și-n umor. Cred că și englezii au expresia “a face haz de necaz”, pentru că cei trei asta au făcut mai tot timpul întâlnirii.

Am râs cu poftă la glumele lor despre Brexit, dar și despre faptul că, după mai bine de 5 albume scoase cu Trio-ul, lumea îl (re)cunoaște pe Neil pentru “o treabă făcută într-o după-amiază” - după cum s-a exprimat chiar el, ca pianist al lui Adele. Mai mult, a recunoscut că acceptă colaborări cu alte trupe sau artiști din mainstream pentru că ăsta e job-ul lui și că face acest joc pentru a-și putea alimenta și finanța pasiunea pentru proiectul numit Neil Cowley Trio.

L-am mai întrebat despre legătura lui cu muzica clasică - și mi-a răspuns: “aia e pentru a face exerciții la pian și a-mi încălzi mâinile” :)). Apoi, pentru un minut, s-a luat în serios și mi-a spus ce crede: “Ce cântăm noi și cei ca noi în ziua de azi va deveni și poate chiar a devenit muzică clasică pentru noile generații”. Live act-ul pe care l-au făcut câteva ore mai târziu a fost atât de dinamic, modern și izbitor de mobilizator.

O confesiune pe care au mai făcut-o cei trei a fost că pentru cântarea de la Cluj au “ieșit pentru prima dată din bârlog pe anul ăsta”, adică special pentru această ocazie au părăsit studioul din Londra, unde înregistrează un nou album. Am mai făcut mișto pe tema apucăturilor de consum audio din zilele noastre, bine - mai mult ei își vărsau amarul despre cum și cât muncesc ei la producția audio și post-producția unei piese ca să sune impecabil ca experiență auditivă, ca apoi noi, publicul, să alegem să ascultăm muzică în căștile de telefon.

Unde și cum trebuia să fim…

Următoarea zi puteam să merg și cu ochii închiși prin oraș, că toate drumurile și energiile mă duceau oricum către Parc. Era după-amiază și era bine. Urma să fie și mai bine după ce aveam să-i cunosc pe cei doi AaRON, cu care am petrecut mai bine de o jumătate de oră în parc - într-un interviu realizat împreună cu Sebi (operator de treabă clujean) exclusiv pentru Oameni & Gusturi (în curând, online).

Am dat apoi o tură prin backstage. De mică am avut această curiozitate... ce e în spate? (cred că va rămâne cu mine pe veci). Unii nu vor să știe ca să nu se strice vraja actului artistic și a întregului sistem audio-video și îi pot înțelege, dar mare mai e ispita…  Ei bine, în spate erau trei toalete, un bar, o masă lungă, decorată în stil rustic, și bănci lungi, dar mai ales…  liniște. Din când în când, câte un artist, organizator sau tehnician mai “tulbura” mica oază, dar întotdeauna revenea... liniștea.

Ah, am obosit. Chef D’Artagnan / Alex Petricean a avut grijă să-mi dea un reboost și mi-a făcut un sandwich cu păstrăv afumat - fără pătrunjel și mărar - recunoscătoare, chef! A mers de minune cu o gură (nu mai mult) de Staro rece nefiltrată. M-am așezat pe un petec de iarbă și m-am rezemat de un copac, împrăștiind zâmbete și făcându-mi prieteni. Au început cântările de seară. Scena principală se transforma, evident, într-un magnet care atrăgea lumea răspândită până atunci în toate zările și cotloanele parcului. Era pace și muzică. Era zâmbet și comuniune. Eram toți unde și cum trebuia să fim….

Recunosc, m-am lăsat pierdută, ca să mă pot bucura când mă regăsesc… printre oameni, printre bănci, printre artiști, printre prieteni, printre tehnicieni, printre zâmbete, printre stropi de ploaie, dar mai ales printre acorduri și sonorități de Jazz in the Park.

Photo credits: Jazz in the Park, Delia Panait