ÎN DIALOG CU ARTIȘTII: Text ilustrat de George Roșu

Cristina Bogdan: Ești ilustrator – ce înseamnă asta, că ilustrezi un text cu desene sau că faci desene acompaniate de text? Ești artist sau ești altceva? În ce condiții lucrezi – pentru expoziții, pentru autori, pentru clienți?
George Roșu: Ilustrator a devenit un sinonim trendy pentru artist. Artist e o etichetă generală. Asta îmi place cel mai mult. Fug de etichetele de nuanţă, pentru că mi se par foarte confuze. După ele, aş putea să fiu şi ilustrator, şi fotograf, şi scriitor (chiar m-a întrebat cineva cine îmi face „copy-ul”, deci aş putea fi şi copywriter). Intervine mereu câte o întrebare după fiecare titlu: Ilustrator, dar de ce? Fotograf, dar de care? Scriitor, dar ce fel? etc. Desigur că ele se exclud una pe cealaltă şi din excludere rezultă altele şi mai confuze. Asta nu înseamnă că nu fac din toate câte puţin.

Cred că artist plastic e un termen destul de clar pentru mine. Desenator – îmi e cel mai comod. Cel mai liber şi cu folos lucrez, desigur, la desenele mele. Cele care nu sunt pentru client sau pentru ilustrat cărţile altcuiva. Şi pentru că vorbeam de confuzie: eu le zic desene deşi sunt foarte multe doar cu cuvinte. Confuzie alimentată şi de faptul că le expun în galerii şi spaţii de artă.

Cristina Bogdan: În multe dintre desenele tale, comentezi scena de artă contemporană. Ce raport ai cu ea? Ce atitudine e recomandabilă ca artist român contemporan?
George Roșu: Eu aş recomanda mai mult conţinut în arta contemporană. Adică asta îmi lipseşte foarte mult când văd expoziţii. Consider că e foarte, foarte, foaaaaaarte mult bullshit în ceea ce numim artă contemporană românească. E un termen după care se ascund multe nulităţi, proiecte pe fonduri şi păcăleli. De parcă ar fi un pariu pe care îl pune artistul: oare se prinde cineva că nu înseamnă absolut nimic lemnul expus de mine în cadrul rezidenţei (bursei, bienalei, taberei etc.)? Şi nu ştiu dacă arta este despre pariuri şi păcăleli. Poate e.

Nu cred că e destul să fie textul curatorial cel care să funcţioneze în locul lucrării, pentru că arta (ca să fie pe placul meu - şi mie nu îmi place mai nimic) trebuie să funcţioneze fără explicaţia şi validarea curatorului. Pur şi simplu mi se pare că nu stau în picioare cele mai multe expoziţii sau lucrări pe care le vedem prin România şi sunt încadrate la misterioasa „artă contemporană", ca scuză. Desigur sunt şi acele câteva excepţii care mă fac să mă gândesc că poate totuşi şi acel lemn văzut nu ştiu unde ar putea fi valabil ca obiect de artă. Ioana Nemeş avea un to do list pentru artiştii contemporani români.

Cristina Bogdan: Tu ce atitudine ai în lucrările tale? Iei o poziție politică? Polemică? Ironică? De observator?
George Roșu: Toate ăstea, plus cea critică, uneori chiar agresivă, apoi cea poetică, nostalgică. Cea ironică este probabil cea mai întâlnită. Dar e în funcţie de starea în care mă aflu şi de impuls.

Cristina Bogdan: Care sunt artiștii tăi preferați? Dar ilustratorii?
George Roșu: Îmi place Eric Fischl, mai mult pentru că mă intrigă. Îmi place Georg Baselitz, pentru că încă mai are forţă. Îmi place Oliver Jeffers, pentru că mi-ar fi plăcut să am cărţi de el când eram copil. David Hockney, pentru că are curaj să deseneze pe Ipad. Edmond Baudoin, deși nu sunt în stare să citesc nimic în franceză, şi mulţi alţii. Jenny Holzer, David Shirgley, Wasted Rita, Dan Perjovschi, artişti care folosesc şi text şi care nu sunt boring, John Baldessari (care nu mai face artă boring), Mikko Kuorini etc.

Cristina Bogdan: Care este cel mai bun mod de expunere a ilustrației contemporane? Galerie, carte, Facebook?
George Roșu: Facebook-ul (şi Internetul în general) e cel mai bun mod pentru a expune orice. În cele mai multe cazuri, oamenii care mă cheamă să expun sau să ilustrez cărţi m-au găsit pe Facebook. Nu ştiu dacă e vreun caz în care să fie invers.

Cristina Bogdan: Recent, te-ai implicat în mai multe proiecte de curatoriat la Brașov, Cluj și în curând la București, în cadrul Nopții Albe a Galeriilor (NAG #10). Despre ce fel de proiecte e vorba? Cum funcționează lucrurile de partea cealaltă a baricadei?
George Roșu: Pe partea cealaltă a baricadei e şi mai complicat. Mai ales în România şi mai ales în Braşov. Curatoriatul nu e neapărat domeniul la care să mă pricep cel mai bine, dar cineva trebuie să facă şi meseria asta. E foarte greu pentru mine, pentru că nu vorbesc curatoriala.

În Braşov am, împreună cu Alina Andrei, un spaţiu alternativ de artă. RAFT se numeşte. Este găzduit de biblioteca de artă contemporană a Centrului Multicultural al Universităţii Transilvania. Un spațiu parazit, aşadar. E un spaţiu mic. De 40 de centimentri, mai exact. Acolo expunem ceva, cât de mic, din arta contemporană românească. Invităm artişti care ne plac nouă. Am ajuns la a treia expoziţie, în care o avem invitată pe Lea Rasovszky, după expoziţia Monotremu şi cea a lui Dan Perjovschi, din primăvară. Este mic nu doar pentru că nu sunt bani pentru spaţii (deși cred că nu lipsa banilor este problema în cultura braşoveană, ci lipsa intelectului cultural), ci pentru că trebuie început de undeva, cu ceva, oricât de mic, dar în direcţia bună.

La Cluj, unde m-am stabilit de curând, încerc să dau o mână de ajutor curatorial spaţiului independent White Cuib, iar la NAG am fost invitat să particip la expoziţia focus a Braşovului, oraş care nu are nimic de spus pe plan artistic deocamdată, dar care ar avea nişte posibilităţi în zona de artă contemporană, mai exact în deschiderea şi adiministrarea de spaţii de artă de calitate, tocmai datorită inactivităţii de până acum. Va fi interesant de urmărit dacă şi cum se va dezvolta Braşovul artistic, din punct de vedere calitativ mai ales.

Dialogul cu George Roșu poate continua aici.