A fost prima mea carte de bucate cumpărată vreodată. O carte cu rețete de sosuri. E cam pretențioasă, e plină de ingrediente pe care nu le găsești ușor nici măcar în ziua de azi, dar e, probabil, cartea mea în care eu cred cel mai mult. Și asta vine nu doar din valoarea acelor rețete, cât mai ales din credința mea că un sos poate îmbunătăți susbtanțial bucuria unei mese. Uneori chiar o poate salva.
Am văzut de-a lungul timpului multe reacții pe care le pot avea oamenii în fața unei mese cu mâncare. Am sesizat că există în special două momente în care privirea cuiva nu prea poate minți într-o astfel de situație. În cazul unui desert, în primul rând, dar și al unei fripturi cu sos, în al doilea rând. Sunt cele două situații în care ochii celui din fața ta se luminează și tu știi că ai făcut ce trebuie fără să mai fie nevoie să insiști pe detalii.
Despre desert am mai scris aici, așa că dați-mi voie să fiu previzibil și să vă povestesc despre două sosuri cu bere care mie îmi plac foarte mult.
Pentru primul sos, în lista cu ingrediente, puneți așa:
- o ceapă roșie, taiată în jumătate
- 3 linguri cu ulei de măsline
- 250 ml bere lager
- 1 lingură muștar Dijon
- 2 linguri oțet de mere
- 2 linguri miere
- 15 g unt
- 1 lingură rozmarin proaspăt, tocat
- sare, piper
- 4 bucăți carne de vită
Indiferent de cum apreciați voi o friptură de vită, aici opțiunile sunt destul de limitate. Ce se întâmplă în tigaie va influența gustul final al sosului. Care devine, astfel, extensia firească și ușor cam decadentă a unui antricot de mânzat, de exemplu. Sau a unei vrăbioare, de ce nu? Dar să fie tot de mânzat, că la întins praștia prin fața blocului încă nu vă trimit.
Carnea se condimentează cu sare și piper, după ce a fost lăsată măcar vreo 30 de minute la temperatura camerei. Știu, mulți nu pun sare de la început pe friptura de vită. O discuție lungă, poate o să vorbim și despre asta. Dar mai încolo. Acum sarea e esențială înainte ca bucata de carne să ajungă în tigaie.
Una ținută pe foc mediu în care se pun două linguri cu ulei de măsline. Bucățile de carne se gătesc câte 3-4 minute pe fiecare parte, iar în final veți avea o friptură medium rare. Un timp mai scurt sau mai lung e alegerea fiecăruia, timpii ăștia sunt doar recomandarea mea.
Friptura se scoate pe o farfurie, se acoperă cu folie de aluminiu și se lasă la odihnit. Că o fi obosit și ea, săraca.
Tigaia se ia de pe foc, se adaugă berea și cu o spatulă se freacă pentru a desprinde bucățile de arsură de pe fundul tigăii. Se pune acolo și muștarul, iar tigaia se dă la foc mediu spre mic si se lasă să fiarbă încet până când amestecul devine ca un sirop.
Urmează oțetul, mierea și, partea esențială, sucurile care s-au scurs de la carnea lăsată acoperită în farfurie. Se pune sare, se ia tigaia de pe foc, se adaugă untul și se amestecă până când se topește.
Pentru cineva care în mod obișnuit consumă doar muștar, maioneză sau sos de usturoi la o friptură, sosul ăsta s-ar putea să fie o provocare cam mare. Pentru cei în căutarea gusturilor noi, va fi o bucurie.
Friptura merge perfect cu niște cartofi dulci și ceapă roșie rumenite la cuptor. Și cu niște prieteni prin preajmă.
Al doilea e un clasic sos barbeque în care berea neagră e amprenta puternică cu care îți vei da pe spate audiența. La fel ca la friptura de vită de mai sus, indicat e să chemi și niște oameni la masă. Nu ține bucuriile mari doar pentru tine. Doar să-i anunți din timp că de data asta va fi porc. Coaste de porc. Dacă te împrietenești cu măcelarul bun de la tine din cartier s-ar putea să-ți și spună când să vii să le iei. Că-s mai greu de găsit. Dar merită pe deplin căutarea lor.
Ingredientele pentru sos sunt următoarele:
- 15 g unt
- 1 ceapă tocată mărunt
- 3 căței de usturoi, tocați mărunt
- 50 g miere
- 125 ml bere neagră
- 65 ml oțet de vin alb
- 50-60 g zahăr
- ½ linguriță sare
- ¼ linguriță piper negru
- ¼ linguriță fulgi ardei iute
- 120 g pastă de tomate
- cimbru prospăt
Știu, s-ar putea, și pe bună dreptate, să vi se pară cam mult zahăr. O să râdeți, dar un american neaoș s-ar dezice în totalitate de o astfel de rețetă. Acolo cantitatea de zahăr pentru un sos bbq e, în general, dublă. Și știu asta că tot de acolo m-am inspirat atunci când am făcut primul meu sos bbq. Credeți-mă, sunteți bine cu gramajul ăsta. Care poate fi ajustat, desigur, în sus sau în jos, dar intenția evident dulceagă a acestuia e asumată.
Untul se pune la topit în tigaie, apoi se adaugă ceapa și usturoiul, care se sotează măcar vreo 2-3 minute.
Se adaugă mierea, berea, zahărul, oțetul, sarea, piperul și fulgii de ardei iute. Dacă se simte nevoia de niște adrenalină, acum e mai momentul să creșteți gradul de iuțeală, aș zice că e chiar indicat. Se amestecă totul pe foc mic pentru încă vreo 5-6 minute. Acum se adaugă pasta de roșii, iar focul se lasă mic, cel mai mic. Lăsat să fiarbă cel puțin vreo 15 minute. Se scoate, se lasă din nou la răcit și se dă bine prin blender.
Aparent, cam asta e tot. Ar mai fi însă ceva. Coastele alea, pentru care ați muncit atât și e păcat să le stricați oricum, le dați voi cu mirodenii, stoarceți niște lămâie și le puneți într-o tavă la frigider, o noapte întreagă. Apoi se pun într-o tavă la cuptor, pe hârtie de copt, la 150 de grade, acoperite bine. Cam două ore. După care se scot și se ung cu sosul de mai sus. Le mai lăsați la rumenit câteva minute doar cu căldură sau foc venit din partea de sus a cuptorului, de data asta, și aveți grijă cum le împărțiți la masă. Va fi bătaie pe ele.
De vrei să-ți faci și tu vocea auzită, te invităm să te Conectezi cu Facebook