ÎN DIALOG CU ARTIȘTII: Iordache - ''sunt foarte privilegiat că pot să cânt''

Ne-am întâlnit cu muzicianul Mihai Iordache chiar în grădina casei sale, pentru a realiza primul portret de artist din cadrul Staro Visual Docs. După filmări, ne-am întins la multe povești frumoase. Așa că am decis împreună să realizăm și acest interviu.

Mihai Iordache a fost pasionat de muzică dintotdeauna, dar s-a apucat de jazz când l-a descoperit pe Charlie Parker. A debutat ca saxofonist în 1991, cântând solo o piesă a trupei Timpuri Noi. A pus bazele trupei Sarmalele Reci, din care s-a retras în 1999. A colaborat apoi cu numeroși artiști valoroși, români și străini, și a cântat la unele dintre cele mai importante evenimente de jazz de la noi și din afară. Își înscrie muzica în categoria free funk și se consideră, înainte de toate, compozitor. Momentan, are propriul proiect muzical, Iordache, propriul label de jazz, Fiver House Records, și cântă și în formația Kumm, din 2003, la saxofon, flaut și tamburină.

Alex Domnișoru: Este jazz-ul o disciplină concurențială?

Iordache: Da, poate fi. Și e bine să fie așa, în momentul în care asta duce la inovație, cum a fost în cazul muzicii bebop. Dacă concurența este între oameni care cânta cât pot de bine aceeași chestie, atunci bucata de concurență încetează să mai fie interesantă.

Alex Domnișoru: S-a schimbat motivația ta ca artist, s-a schimbat scopul mare, continuă să se schimbe?

Iordache: În general, îmi doresc și acum aceleași lucruri pe care mi le doream și când am început să cânt, și anume să fac muzică din ce în ce mai interesantă, pentru mine și pentru ceilalți. Nu pot să zic ca mi s-a schimbat motivația, mi-au venit alte idei, am facut și lucruri noi, diferite. Însă ideea de la care am pornit s-a păstrat.

Alex Domnișoru: Cum te-a schimbat noua eră a tehnologiei și a social media, cum a influențat acel meaning?

Iordache: Mi se pare că toată povestea asta cu tehnologia se referă foarte mult la niște companii care ne vând niste idealuri hippie așa, de comunicare nelimitată. Și de muzică pe gratis. Și o să iau asta în serios în momentul în care vom primi și toate device-urile pe gratis. Până atunci, am o atitudine destul de ambivalentă în legătură cu toata povestea asta. Mi se pare un fel de inamic necesar pentru cineva care trăiește în epoca noastră, pentru cineva care cântă în epoca noastră.

Alex Domnișoru: De ce, concret?

Iordache: Pentru că lumea descarcă muzică pe gratis foarte mult. Nu mai vindem nimic (râde). Dacă vrei un răspuns puțin mai serios, nu e vorba atât de ceea ce se numește piraterie, cât de noile servicii de subscripție muzicală, acelea unde, cu un dolar pe lună, ai acces la toată muzica lumii. Mi se pare că accesul nelimitat devalorizează complet și că, practic, devine un fel de mobilier sonor, o treabă pe care nu o mai ia nimeni în serios în momentul în care accesul este nelimitat.

Alex Domnișoru: Simți că ai intrat in ‘’the great age of anxiety’’? Cum te influențează asta din punct de vedere artistic și/sau personal?

Iordache: Știu ca a scris Leonard Bernstein o simfonie după un poem al lui Auden în legătură cu asta. Simfonia e foarte mișto. Singura chestie care mă sperie cu adevărat este dezinteresul oamenilor față de ecologie. Și încerc sa trezesc un pic acest interes. De exemplu, am facut un disc despre grădina asta la un moment dat, acum vreo 2 ani. Și, de curând, am facut un disc unde cânt numai la păpădii, frunze, ierburi și lucruri de genul ăsta, în aceeași idee, de apropiere de natură.

Alex Domnișoru: Cu alte cuvinte, ai putea spune că te folosești de muzica ta, ca să transmiți lucruri relevante pentru oameni și omenire?

Iordache: Nu folosesc arta mea ca să transmit un lucru anume, ci pur și simplu ea transmite ceea ce sunt eu, ceea ce mă preocupă pe mine. Nu am avut niciodată impresia că am un control total asupra a ceea ce fac. Întotdeauna mi s-a părut că sunt lucruri care trebuie spuse, se cer spuse, și, întâmplător sau nu, eu sunt cel care le spune, dar nu neapărat ca o decizie foarte conștientă. Cred că muzica își face treaba și fără să existe o idee exprimabilă în cuvinte în spatele ei. Muzica în sine conține idei, chiar dacă ele nu pot fi neapărat spuse.

În general, încep de la lucruri simple, de la ceva care îmi cânta în minte, sau încep de la două claxoane de mașini, de la ceva care mi se întamplă, de la un sunet oarecare din mediul înconjurător, după care încerc să rămân cât mai mult timp pe ideea aceasta, de a fi permeabil la diverse influențe și să formalizez totul abia spre sfârșitul procesului de compoziție. Adică, aproape în momentul în care încep să scriu note, ca un fel de editare a emoției primare. Mi s-a întâmplat, bineînțeles, să fac și invers, prin exerciții de stil. Să fac piese pornind de la o teorie muzicală sau de la o gamă. E și ăsta un gen de abordare. Nu cred în rețete, cred că fiecare trebuie să încerce să facă lucrurile așa cum simte el că este mai natural.

 

Alex Domnișoru: Și, dacă tot am ajuns aici, ai vreun ritual de creație?

Iordache: Nu am un ritual, pentru ca nu am timp să am un ritual. Dar mi-ar plăcea să-mi permit să fac lucruri doar când am o anumită stare. Și atunci, fac ce pot în general, în timpul pe care îl am. Cam asta e, timpul îmi guvernează acțiunile, nu neapărat stările mele. Uite acum, cu albumul acesta nou, la care eu țin foarte mult (ți-am zis ca e un album foarte neconvențional, cu păpădii și ierburi și frunze), am făcut exact lucrul acesta, m-am lăsat condus de stări și a fost un pic greu pentru cei apropiați, care au fost nevoiți să se organizeze în jurul bulei mele. Pentru că am stat tot timpul acolo și mi-am văzut de arta mea. Dar a fost, a trecut! (râde)

Alex Domnișoru: Faci în continuare studiu voit?

Iordache: Da, lucruri simple, lucruri pe care le fac și cu elevii mei, lucruri care țin de o anumită gimnastică a instrumentului pur și simplu. La jazz mare parte din creație se petrece în mod spontan. Și atunci, pentru a putea compune, trebuie să ai o relație bună cu instrumentul, să-l cunoști foarte bine.

Alex Domnișoru: Te apucă actul creator în timpul unui concert?

Iordache: În primul rând, jazz-ul e o muzică colectivă, nu e o muzică centrată pe un anumit individ. Și atunci, se întâmplă de multe ori ca unul sau mai mulți dintre colegii mei (cânt cu Tavi Scurtu, Adi Stoenescu și Dan Mitrofan) să ducă povestea într-o altă direcție decât cea originală. Pentru că ne cunoaștem, pentru că avem încredere unul în celălalt, facem asta direct, fără să vorbim înainte. Rezultatele sunt mai mult sau mai puțin bune, dar trebuie încercat. Pentru că publicul unui concert de jazz nu vine neapărat pentru a asculta lucrurile așa cum le ascultă acasă, pe discuri, și este foarte important să rămâi deschis la ce se întâmplă în jur. Câteodată și locul în care cântăm și genul de public pe care îl avem au o influență asupra modului în care iese muzica.

Alex Domnișoru: Care dintre momentele de bucurie, simțită în mod diferit în functie de context, îți dă inspirația și dorința de a face mai mult, mai bine?

Iordache: Toate. În plus, e vorbă de experiența mea de ascultător. Îmi place foarte mult să ascult muzică. Și nu înțeleg cum poate cineva să facă muzică fără să fie un ascultător pasionat.

Aveam o discuție cu fiica mea acum 4-5 ani, în care era vorba de lucrurile care-ți plac și cum te influențează și, la un moment dat, așa, doar ca să exemplific, am început să fac o listă cu saxofoniștii pe care i-am ascultat și care-mi plac, care, dacă m-ai fi întrebat înainte, aș fi zis ca-s vreo 30. Și, în jumătate de oră, am ajuns la 100, moment în care ea s-a plictisit și a plecat. Și eu am mai scris încă vreo 10. Este foarte important pentru muzicieni, și pentru toata lumea cred, să știe ce s-a întâmplat înainte, să le placă.

Alex Domnișoru: Îți cauți inspirația doar în muzică, sau te hrănești și cu alte forme de artă?

Iordache: Îmi caut inspirația pe unde apare ea. Nu am niciun fel de limite în legătură cu asta. Multe dintre lucrurile pe care le scriu nu sunt inspirate nici de altă muzică, nici de artă în general, sunt inspirate de lucruri care mi s-au întâmplat, de lucruri pe care le-am trăit, lucruri la care m-am gândit. Dar sunt un consumator avid de orice fel de artă.

Alex Domnișoru: Ți-ai fi dorit să poți face și altceva? O altă meserie, poate, dezvoltarea unul alt skill?

Iordache: Mă gândesc câteodată că aș fi putut să fac și alte lucruri. În tinerețe, am vrut să devin architect. Dar nu voiam să devin architect fără să devin și muzician în același timp. Eram ferm hotărât să mențin undeva destul de sus în preocupările mele și muzica. Dar nu, nu-mi doresc să fac altceva. Sunt foarte fericit, sunt foarte privilegiat că pot să cânt. Bun, în afară de asta, sunt un traducător destul de decent din engleză și franceză. Și mai știu să fac câteva lucruri. Uite, știu să fac un pic de montaj video, (râde) de exemplu. Îmi place să fac și alte lucruri din când în când, dar nu aș înlocui muzica cu nimic.

Alex Domnișoru: Ai facut sacrificii pentru muzică?

Iordache: Muzica îmi aduce o bucurie atât de mare, încât nu am vrut să privesc niciodată lucrurile așa. Pe de altă parte, facând o muzică destul de creativă și de nevandabilă, nu am atația bani cât au alți oameni, nu am mașină, nu-mi schimb telefonul decât foarte rar, nu am vacanțe. E mai mult un sacrificiu din punctul de vedere al familiei mele. Câteodată mă gândesc la asta, câteodată resimt asta ca un fel de sacrificiu; mă gândesc în primul rând la cei din jurul meu, care trebuie să trăiască cu povestea asta. 

Alex Domnișoru: Și cum reușești să te împaci cu aceste gânduri?

Iordache: Uneori, mai ușor, alteori, mai greu. Ideea există mereu undeva acolo. Apropo de asta, mi-aduc aminte o chestie hazlie: un prieten de-ai mei, care este chirurg acum și care cânta foarte bine la pian în tinerețe, a venit la mine după un concert și mi-a explicat că el este un ratat pe lângă mine. (râde)

Ceea ce m-a făcut să râd pe moment, tocmai fusese la ski în Aspen. După care m-am gândit că s-ar putea să aibă și el dreptate într-un fel. Dar, bun, fiecare își alege ce consideră că este mai important pentru el.

Alex Domnișoru: Ești un om al țelurilor mari, idealiste, sau mai degraba unul care-si reînnoiește permanent micile obiective?

Iordache: Sunt un om care crede că obiectivele mari se împlinesc din obiective mici, pe care le rezolvi acolo, pe moment, fără să uiți vreodată ce ți-ai propus de fapt.

Alex Domnișoru: Strict pentru curiozitatea noastră, care sunt întrebările care te deranjează și te enervează cel mai mult într-un interviu?

Iordache: Cel mai mult mă deranjează, și mă bucur că voi nu m-ați întrebat asta, întrebările legate de ‘’industria muzicală’’. Însuși conceptul ăsta, această alăturare de termeni, mi se pare o ficțiune nocivă. Am o casă de discuri la care am scos destul de mulți artiști importanți deja, pe Mircea Tiberian, Toma Dimitriu, Ana Cristina Leonte, Luiza Zan, Sebastian Spanache și pot să-ți spun din interior că e o prostie ideea de ‘’industrie muzicală’’, deoarece știu foarte sigur că ce fac eu și ce fac alții în situația mea nu e niciun fel de industrie. Iar ce fac cei care se cheamă industrie nu este muzical. Cam asta era întrebarea enervantă. Ce părere aveți despre industria muzicală? Știi, lumea chiar se așteaptă să răspunzi ceva prietenos la asta.

Alex Domnișoru: Simți nevoia să le transmiți un mesaj celor care citesc acest interviu? O învățătură pentru viață…

Iordache: Doamne Ferește, ce să le dau…? Fiți voi înșivă! (râde) Pe bune, asta ar fi, dar nu pot s-o zic fără să râd.