ÎN CULISELE MUSICAL-ULUI ROMÂNESC, CU RĂZVAN MAZILU

Am iubit musical-ul dintotdeauna. Dacă stau bine să mă gândesc, mi-am dorit să fac, să creez, să montez musical din copilărie, de când am văzut prima dată filmul Hello Dolly! cu Barbara Streisand, într-un cinematograf aproape părăsit din Sulina, unde eram în vacanță cu ai mei. Țin minte că pur și simplu evadasem, preț de două ore, din realitatea cotidiană și când am ieșit de la film, îmi venea să dansez pe stradă, să îmbrățișez trecătorii, pur și simplu eram fericit. Apoi, de-a lungul carierei mele, a trebuit să trec, se pare, prin dans clasic, dans contemporan și teatru până să îmbrățișez cu totul acest gen și să îmi promit că voi face orice pentru a-l pune acolo unde îi e locul... Mai ales că, în România, nu avem o tradiție în musical și totul pare atât de imposibil. 

Dar doar pare, așa am învățat. Așa că am montat la București, Timișoara și Târgu Mureș The Full Monty (Goi pușcă), Cabaret, West Side Story, Mon Cabaret Noir, Femei în pragul unei crize de nervi. Iar înainte de a începe această aventură în România, am avut șansa să montez în Grecia, la Teatrul Delos din Atena, musical-ul Marlene (despre viața lui Marlene Dietrich), în 2005 - un proiect din care am învățat foarte mult și care mi-a dat curaj. Răzvan Mazilu

Alex Domnișoru: Pornind de la această frumoasă introducere, spune-ne, te rugăm, care este relația dansatorului cu corpul său și cu spațiul?

Răzvan Mazilu: Vă pot spune care e relația mea cu propriul meu corp: nu e una ideală. Nu am dispus de un corp perfect și atunci momentele de iubire, starea aceea de ”a te simți bine în pielea ta” au alternat cu momente de indiferență, de ură chiar. A trebuit să muncesc mai mult decât alții, pentru a face din corpul meu acel instrument cât mai aproape de perfecțiune, pentru a transmite semnale și emoție către public. Când l-am interpretat pe Dorian în ”Portretul lui Dorian Gray” a fost un moment în care mi-am iubit cu adevărat corpul și în care mi-l răsfățam, pentru că pur și simplu trebuia să arăt bine. Iar spațiul... Când ajung într-un spațiu nou, în care trebuie să dansez, mai intâi încerc să-l ”îmblânzesc”. Să fie al meu, să-l domin eu pe el, nu invers, să nu îmi ”înghită” mișcarea. Mă împrietenesc cu fiecare colțișor, încerc să-i simt energiile, să conștientizez relația pe care o voi stabili cu spectatorul. Vorbim, într-adevăr, de o profesie foarte grea, de mare uzură fizică și psihică, și consider că lumea trebuie să știe asta. 

Eu nu cred, însă, că am facut sacrificii, pentru că mi-a plăcut și îmi place enorm, și știu că există un cost pentru performanță, iar satisfacțiile au fost mari. Ceea ce m-a contrariat multă vreme și m-a panicat a fost condiția foarte fragilă, perisabilă chiar, a dansatorului, a artei dansului. Dar a cărei magie constă chiar în frumusețea clipei trecătoare, efemere: mișcările dansatorilor se nasc, se înlănțuie, se construiesc sub ochii spectatorilor și emoționează, ca apoi să dispară pentru totdeauna. 

Alex Domnișoru: De ce ai ales în final dansul contemporan și nu baletul?

Răzvan Mazilu: Pentru că sunt un artist liber și simțeam cum baletul clasic mă ține prizonier, nu mă regăseam, nu eram eu, mă simțeam limitat și încorsetat. În plus, dintotdeauna mi-a plăcut și teatrul și am vrut să aduc dansul și teatrul împreună. 

Alex Domnișoru: Care este, după părerea ta, statutul musical-ului în România?

Răzvan Mazilu: În România, musical-ul se montează, câștigă teren, dar nu vorbim de o industrie. Musical-ul este spectacolul complex și complet, musical-ul implică artiști pregătiți deopotrivă în teatru, muzică și coregrafie, musical-ul e o construcție elaborată și complicată (atunci când, desigur, vorbim de performanță și originalitate) și - de cele mai multe ori - implică fast și investiție financiară. De aceea, a produce musical în România poate fi un act de curaj. Eu, cu siguranță, voi continua, cu orice risc. Mă motivează succesele de până acum și mai ales reacția entuziastă a publicului. 

Alex Domnișoru: Care sunt spectacolele de musical care te-au marcat/inspirat cel mai mult?

Răzvan Mazilu: Sunt enorm de multe. Cântând în ploaie, și filmele lui Bob Fosse, Billy Elliot - pe care l-am văzut la Melbourne și la care mi-au dat lacrimile, Dansul Vamipirilor, văzut la Berlin, în regia genială a lui Roman Polanski... Practic, din toate îmi iau acel ceva care mă seduce. Fie că sunt spectacole live sau filme, din toate învăț câte ceva revelator. Înainte să montez Cabaret la Teatrul German din Timișoara, am călătorit și am văzut trei producții cu acest titlu: la Budapesta, Londra și Berlin. Consider că e absolut necesar să vezi și să te informezi în permanență. 

Alex Domnișoru: Ce te-a determinat să pui în scenă Mon Cabaret Noir și cât au durat pregătirile?

Răzvan Mazilu: Două lucruri m-au determinat să-l montez. Genul cabaretului, care mă fascinează și care e insuficient, aproape deloc pus în scenă în România, și povestea vieții artistei de cabaret berlineze Anita Berber. O personalitate incredibilă, dansatoare, model, actriță, care a trăit în perioada interbelică și în a cărei viață și profesie se amestecă povești halucinante despre iubiri stranii, povești despre vicii și excese fatale, coregrafii, spectacole șocante și excentricități și mai șocante... Un destin foarte ofertant pentru a-l aduce în scenă într-un spectacol de cabaret (și nu numai!) noir. E un show special gândit pentru spațiul de la Teatrelli, unde spectatorii stau la mese, socializează și beau un pahar. Repetițiile au durat aproape trei luni. Trei luni pline cu dansuri, pregătire muzicală și de teatru.

Alex Domnișoru: Cum ai ales actorii?  

Răzvan Mazilu: Am știut de la bun început că am nevoie de patru actrițe ”nebune”, puternice, care să cânte și să danseze cu ușurință. Ele sunt Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina Petrică și Ana Bianca Popescu. Cu Alina, Anca și Bianca am mai colaborat pentru West Side Story, le știam potențialul, iar pe Ilona o urmăream (profesional!) de mult, îmi părea foarte interesantă. Am ales tipologii clare: femeia-clovn, femeia-copil, femeia-vampă, femeia-extraterestru. Acestor femei superbe li s-a adaugat personajul jucat de mine, o apariție androgină, masculin și feminin deopotrivă. 

Alex Domnișoru: Povestește-ne puțin despre importanța și arta costumelor și a machiajului în musical în general și despre costumele și machiajul din acest spectacol.

Răzvan Mazilu: Machiajul și costumele unui musical trebuie să fie, într-adevăr, spectaculoase. O arta în sine... Pentru Mon Cabaret Noir, am semnat costumele, pentru că îmi place să mă joc uneori, mai ales atunci când știu foarte bine ce vreau. Am plecat de la costumele clasice de cabaret burlesc, însă le-am dus într-o zonă contemporană. Pentru una dintre rochiile care apar în spectacol, o rochie - corset roșie, m-am inspirat chiar din tabloul pictorului Otto Dix, cel care a pictat-o pe Anita Berber îmbrăcată într-o rochie lungă, de un roșu puternic. Un tablou expresionist celebru, de altfel... Pentru machiaj, am colaborat cu make-up artist-ul Dora Codiță, care a gândit niște măști spectaculoase, care la final se scurg datorită lacrimilor pe care personajul principal le varsă. 

Alex Domnișoru: Ce ne poți spune despre muzica din Mon Cabaret Noir?

Răzvan Mazilu: Mon Cabaret Noir e un musical de tip Jukebox, adică pune laolaltă diferite partituri deja celebre, alese cu grijă pe marginea poveștii. Playlist-ul cuprinde remixuri și reinterpretări pentru piese ca Ne me quitte pas, a lui Jacques Brel, Hymne a L’Amour a lui Edith Piaf, Ich bin von Kopf bis Fuss… din repertoriul lui Marlene Dietrich, The Charleston a lui Spike Jones, Tango Ballad de Kurt Weill, dar și melodii de cabaret noir modern, ca Missed me a formației The Dresden Dolls. Toate acestea au fost remixate de Mihai Dobre de la Șuie Paparude și de compozitorul Gabriel Băruță și sunt cântate live de actrițe. 

Fotoreportaj realizat în culisele spectacolului 

Mon Cabaret Noir, Teatrelli, 2016

Alex Domnișoru: Înainte să ne spui ce planuri de viitor ai, aș vrea să știu care crezi că este rolul artistului în orașul și în comunitatea în care activează? Și de ce ai rămas în București? Și cum vezi tu Bucureștiul - de ieri, de azi, de mâine?

Răzvan Mazilu: În optimismul și naivitatea mea, încă mai sper că noi, artiștii, avem puterea să schimbăm în lume și în oameni ceva, oricât de mic. Încă mai cred că putem să ne ridicăm prin artă deasupra condiției noastre vulgare și să ne spiritualizăm. Încerc să nu fac concesii, să îmi păstrez autenticitatea într-un peisaj teatral plin de șușe. Am rămas în București, pentru că aici sunt, totuși, și oportunități profesionale mari și pentru ca sunt legat de Teatrul Odeon, din a cărui trupă fac parte din 2000. E un oraș care îmi place, din păcate, din ce în ce mai puțin, și tot încerc să-i dau șanse, să văd și partea plină a paharului. De pildă, în Istanbul, e multă mizerie pe străzi, dar acolo mizeria are o anume poezie, pe când în București e doar foarte agresivă. Salvarea, schimbarea sper să vină de la tânăra generație, care îmi doresc să fie mai responsabilă, mai atentă. 

Iar eu voi continua să fac musical, așa cum am zis deja. Că tot vorbeam de Timișoara, mă pregătesc să montez Cartea Junglei - un spectacol pentru copii și adulți deopotrivă - la minunatul Teatru German. Vom folosi povestea și muzica din celebrul și genialul film de desene animate. 

Apoi, din primăvară, încerc să regăsesc Bucureștiul odată cu alte două proiecte. Tot de musical, bineînțeles.