La La Land a fost favoritul publicului la Oscarurile din 2017. L-a pierdut pe cel pentru cel mai bun film în fața lui Moonlight, dar l-a câștigat pe cel pentru regie, iar astfel membrii Academiei Americane au împăcat cumva și studiourile și filmul independent care devine el însuși o industrie foarte profitabilă - una dintre laudele aduse lui Moonlight a fost că a costat puțin și a câștigat trofeul în fața unor filme de studio scumpe.
Dincolo de omagiul pe care La La Land l-a adus Los Angeles-ului și epocii de aur a Hollywood-ului, el a arătat și-o parte conformistă și egocentristă a industriei filmului pe care Hollywood-ul adoră s-o confirme din când în când. Povestea actriței aspirante care-și sacrifică iubirea în numele artei a fost recompensată cu Oscarul câștigat de Emma Stone pentru rolul din La La Land de un Hollywood indulgent cu el însuși, căruia i se pare firesc să i se aducă mereu jertfe.
Hollywood-ul e însă mai puțin încântat de filmele care-i dezvăluie partea întunecată și meschină, care trec dincolo de glamour și de machiaj, care dezvăluie cruzimea și uneori oroarea din spatele cadrelor perfecte.
Am ales 3 dintre producțiile care, cred eu, au reușit în ultimii ani să arate fie cu umor negru, fie cu o sinceritate dusă până la crimă, fie într-o cheie mitologică dar elocventă industria americană de film așa cum nu se vrea ea văzută.
1. Maps to the stars (David Cronenberg, 2014)
David Cronenberg nu va fi iertat niciodata de Hollywood pentru acest film. Uneori e greu să suporți manieră directă și plină de cruzime în care Cronenberg demontează mecanismele inumane ale industriei filmului. Nici copiii nu mai au vreo urmă de inocență în această luptă crâncenă pentru prim plan care este Hollywood-ul. Cronenberg a mers pe un scenariu al scriitorului Bruce Alan Wagner, care trăiește în Los Angeles și care s-a afirmat ca un specialist al monstruozităților pe care industria divertismentului de tip Hollywood le naște și le cultivă din dorința de a rămâne competitivă și profitabilă. Julianne Moore în rolul actriței trecute care speră într-un comeback spectaculos, Robert Pattison jucând un scenarist/șofer dispus să facă orice pentru a da marea lovitură sau Evan Bird în rolul copilului-actor căre merge până la capăt pentru a-și păstra rolul principal reușesc câteva tipologii și vârste ale unui Hollywood în care nu par să reziste decât psihopații funcționali.
2. Knight of Cups (Terrence Malick, 2015)
După aclamatul Tree of Life (2011) și mai puțin convingătorul To the Wonder (2012), Terrence Malick – care va reveni în acest an pe marile ecrane cu Song to Song - a făcut în 2015 această bijuterie cinematografică numită Knight of Cups, care este, printre altele, și o incursiune poetică și cinică în culisele Hollywood-ului. Rick (Christian Bale) este un scenarist care se zbate să nu se lase înghițit de propriul său succes într-un Los Angeles ca o odisee plină de tentații și pericole. Malick decupează în opt capitole viața intimă și socială e eroului său, un Ulise al industriei filmului modern. Acest film parcă visat de eroul poveștii i-a bulversat deopotrivă pe critici și pe spectatori. Knight of Cups a fost categorisit drept o dramă...experimentală, poate fiindcă uneori e greu să categorisești poezia. Inteligența cu care Malick se folosește de imagine (directorul de imagine este Emmanuel Lubezki, cel care în același an primea Oscar pentru The Revenant) și de sunet (spectatorul este avertizat de la bun început să dea volumul la maximum) face din Knight of Cups un film imposibil de descifrat altfel decât prin felul în care înțelegem de obicei poezia. Unul dintre cele 8 capitolele ale filmului este dedicat cultului plăcerii căruia i se dedică din plin Hollywood-ul contemporan, iar Antonio Banderas este playboy-ul fără vârstă care încearcă să-l distragă pe erou din călătoria lui inițiatică.
3. Hail Cesar! (Joel & Ethan Coen, 2016)
Frații Coen au exploatat în stilul lor o poveste plasată în timp la începutul anilor 50’, când studiourile de la Hollywood depindeau de așa-numiții fixeri, cei care aveau grijă ca viața personală și plină de amănunte intime mai puțin glamour a starurilor să rămână departe de ochii publicului plătitor de bilete. Personajul principal jucat de Josh Brolin este inspirat de altfel din povestea reală a lui Eddie Mannix, un fixer celebru al epocii de aur a Hollywood-ului. În Hail Cesar!, Mannix (Josh Brolin) este chemat să investigheze dispariția misterioasă a star-ului jucat de George Clooney care urma să apară în superproducția Hail, Cesar! A tale of Christ. E un pretext excelent pentru frații Coen pentru a investiga cinematografic, cu un umor nemilos, mecanismele industriei care producea figurile mitologice din Hollywood-ul anilor de glorie.
De vrei să-ți faci și tu vocea auzită, te invităm să te Conectezi cu Facebook