3 filme esențiale pentru Nae Caranfil

De la debutul cu È pericoloso sporgersi (1993), trecând prin Asfalt tango (1996), Filantropica (2002) și Restul e tăcere (2007), regizorul Nae Caranfil s-a impus prin stilul personal ca un autor capabil să împace și gustul publicului pentru comedie și rigorile estetice ale criticii care uită de multe ori că filmul are nevoie și de spectatori, nu doar de premii la festivaluri.

Pe 20 ianuarie a intrat în cinematografe 6,9 pe scara Richter, peliculă prin care Nae Caranfil deschide -într-un mod fericit, cred eu, calea către un gen cinematografic aproape inexistent la noi în epoca recentă: musicalul.

Ajutat de-o echipă versată (actorii Lauretiu Bănescu, Maria Obretin și Teodor Corban, sau regizorul de imagine Vivi Drăgan Vasile), Caranfil vorbește cu inteligență, umor și delicatețe despre spaime contemporane și concrete (riscul seismic al Bucureștiului), despre temeri profesionale (filmul e o incursiune ironică și autoironică în culisele teatrului actual), dar și despre frici universale: frica de ratare, de bătrânețe, de moarte. Să faci asta într-o comedie candidă despre condiția actorului de azi, o comedie cu secvențe convingătoare de musical (Caranfil a scris muzica și versurile pentru 6,9 pe scara Richter), e un efort care cere o amplă știință a filmului. 

Știință a filmului care se vede nu doar în filme precum Asfalt Tango, Filantropica sau Restul e Tăcere, ci și în lista de filme esențiale pentru Nae Caranfil precum și în felul în care regizorul scrie despre ele. 

1. AMARCORD (Federico Fellini, 1973)

Nae Caranfil: „Când Fellini își revizitează adolescența, ai senzația că tu ți-ai ratat-o pe-a ta. Între hohotul de râs și lacrima din colțul ochiului, rămâi cu senzația că nu există pe lume loc mai magic decât orășelul Rimini, nici femeie mai fascinantă decât prostituata Gradisca, nici regim politic mai rizibil-nătâng decât fascismul italian.”

2. CIRCUL (Charles Chaplin, 1928)

N.C. „Cred că este primul film post-modern din istorie, deoarece chestionează filosofic mecanismele comediei și ale râsului în general. Pentru cei care cred că geniul lui Chaplin se rezumă la caraghioslâcul mersului său crăcănat sau al pantalonilor si ghetelor prea largi, oricare dintre lung-metrajele lui poate ține loc de curs de estetică.”

3. ALL THAT JAZZ (Bob Fosse, 1979)

N.C. „Film făcut să te împace cu propriile tale excese, pentru că par mărunte în comparație cu cele ale lui Fosse însuși. Cred că nu puțini și-ar dori o moarte ca cea imaginată de el (și survenită efectiv câțiva ani mai târziu), care să amestece în ceasul final muzica, dansul, cinismul atot-purificator și auto-distrugerea practicată ca formă de igienă personală.”