3 documentare de reținut de la UrbanEye 2017

Ajuns anul acesta la a patra ediție, UrbanEye Film Festival este o rară ocazie de a prinde la cinema documentare legate de arhitectura urbană. 

Fie că e vorba despre locuințe în sine, clădiri de patrimoniu, sustenabilitate urbană, design, dezvoltare urbană, documentarele de la UrbanEye pun în discuție nenumăratele feluri în care structura orașului determină detaliile vieții noastre de zi cu zi. 

După ediția din 2016, am revenit și anul acesta la UrbanEye, unde am văzut (cel puțin) 3 documentare impresionante.

Ultimul Căldărar (2016, regia: Cosmin Bumbuț & Elena Stancu)

În Corcova, județul Mehedinți, ultimii căldărari își arată cu nonșalanță meșteșugul în față camerei de filmat. Sunt ultimii căldărari pentru că au renunțat deja să-și mai învețe copiii munca grea pe care o presupune făcutul cazanelor, ibricelor și oalelor pe care altădată le vindeau prin sate. Concurența supermarketului s-a dovedit a fi de neînvins. Odată stabilită această premiză, cei doi autori ai filmului – un fotograf și o jurnalistă - construiesc un documentar observațional, urmărind un personaj reprezentativ: Geo, un tânăr căldărar din Corcova, România, care nu poate să-și mai întrețină soția și băiatul de șase ani din vechiul meșteșug. 

Speculând inteligent dezinvoltura subiecților, montând deseori în paralel imaginea și vocile din off și evitând melodrama, cei doi autori fac din Ultimul căldărar un exercițiu de observație intimă care se construiește treptat, din interioare bogate în detalii. Casa pentru finalizarea căreia Geo va pleca împreună cu familia la strâns de fier vechi în Franța rămâne mereu fundația pe care se ridică povestea. 

Unul dintre momentele excelente al filmului este cel al sărbătorii prilejuite de primul foc făcut în proaspăt instalata sobă a familiei. 

The Novgorod Spaceship (2015, regia: Andrei Rozen)

„Un monument care aduce aminte de geometria futuristă a expresionismului german în Disneyland-ul ortodoxiei ruse.” Așa i se pare regizorului Andrei Rozen clădirea Teatrului Dramatic Dostoevsky din orașul Novgorod. 

Clădirea care pare o navă extraterestră abandonată pe malul râului care traversează Nogorodul este opera unui arhitect ambițios și elitist și a fost executată în ultimii ani ai regimului sovietic cu forța de muncă necalificată. The Novgorod Spaceship este un studiu de caz necesar pentru a înțelege destinul de azi al multor opere arhitecturale socialiste din estul Europei, clădiri abandonate din cauza semnificației politice, a lipsei de funcționalitate sau a costurilor enorme de întreținere.

Decăderea lentă a Teatrului din Novgorod e un pretext foarte bun pentru autor de a investiga felul în care Rusia se rupe încet și dureros de trecutul său nu foarte îndepărtat.

Istanbul Echoes (2017, regia: Giulia Frati)

N-am mai văzut de ceva vreme un film atât de atent lucrat la capitolul sunet. Filmat de-a lungul a 5 ani, documentarul prezintă transformarea frenetică a arhitecturii metropolei turce din perspectiva vânzătorilor ambulanți din cartierele istorice ale Istanbului.

Alergați permanent de poliție și striviți de planurile urbanistice ale autorităților care  construiesc la foc continuu ansambluri rezidențiale în locul vechilor mahalale istorice ale orașului, vânzătorii ambulanți de midii, plăcinte sau perdele se mișcă în cercuri din ce în ce mai mici, până în ziua în care, copleșiți, vor părăsi Istanbulul cel nou; strigătele cu care își anunță marfa de vânzare sunt acoperite de zgomotul buldozerelor care nivelează terenul pe care, în scurt, timp vor apărea alte rânduri ordonate de zgârie-nori.

Istanbul Echoes are – mai ales datorită sunetului - multe momente în care atinge o anume poezie a nostalgiei neputincioase în fața dispariției unor voci urbane pe care modernitatea le reduce la tăcere fără drept de apel.