7 filme importante cu și despre mâncare

E un titlu corect, dar incomplet, recunosc, sunt cele șapte filme care m-au marcat și m-au influențat pe mine, de-a lungul timpului. Mai sunt și altele, desigur, dar pentru că trebuia să mă opresc undeva, acum au ieșit doar șapte. Sunt filmele care m-au ajutat, fiecare în felul lui, să mă avânt și mai mult în lupta asta cu tigaia, cratițele și aragazul încins, o luptă în care cred mult, din care nimeni nu pierde, toată lumea câștigă.

Și pentru că urma să scriu acest text, le-am revăzut pe toate, zilele trecute, cu aceeași bucurie ca prima oară.  

Jiro Dreams of Sushi

Pregătiți-vă să vreți să ajungeți în Japonia. La Tokyo, mai exact, și nu oriunde, ci într-unul dintre cele mai dorite locuri de pe planeta asta. Sukiyabashi Jiro, un restaurant aflat undeva la subsolul unui bloc de birouri, a reușit să dea peste cap tot ceea ce se știa că ar putea aduce faima supremă unei bucătării. Să nu ai budă, dar să primești 3 stele Michelein pare neverosimil pentru oricine în lumea asta. Și totuși, într-un loc în care există doar 10 scaune și unde experiența culinară durează cam 15 minute, oamenii se înghesuie să-și facă rezervare, așteaptă cu săptămânile până când intră în rândul celor aleși, plătesc enorm și uneori chiar plâng de fericire.
Jiro Ono, care s-a născut în 1925, și-a dedicat cea mai mare parte din viață unui singur scop. Să facă cel mai bun sushi din lume. Și-s destui care confirmă că a reușit pe deplin. De altfel, chiar la începutul filmului avem de-a face cu crezul lui Jiro, pe care l-a urmat fără abatere. Că atunci când îți alegi o meserie trebuie să te cunfunzi în ea. Că mai trebuie să îți iubești munca și să nu te plângi de ea niciodată. Și să îți dedici viața perfecționării îndemânării. Ăsta este prețul succesului pe care l-a plătit Jiro Ono.

Jiro Dreams of Sushi e un film despre perfecțiune, simplitate, smerenie, pasiune, faimă și abia apoi despre sushi. Cu puțină bunăvoință, se învață multe de aici. 

Babette's Feast

Un film foarte sensibil, cândva nici n-aș fi îndrăznit să-l nominalizez într-o astfel de listă. Nu pentru că nu aș fi avut încredere în el, ci pentru că e genul de experiență foarte personală și că n-are cum să genereze peste tot aceeași intensitate a emoțiilor ca cele cu care m-am ales eu în final. Și m-aș fi întristat. Însă nu le mai iau atât de personal, și bine fac, ar trebui doar să vedeți trailerul ca să vă faceți singuri o idee despre ce vă așteaptă, în cazul în care tocmai ați aflat acum despre filmul ăsta și vreți să duceți experiența mai departe. Și eu zic că ar fi bine s-o duceți, nu aveți nimic de pierdut, s-ar putea să câștigați în schimb o poveste minunată.

Așa minimalist cum e el, cu un aer de o lungă tristețe apăsătoare, mereu simți că ceva rău urmează să se întâmple în filmul ăsta, Babette's Feast te lasă în final într-o imenesă baltă de bucurie și extaz din care, să fiu sincer, eu nici nu prea voiam să mai ies. M-am surprins plescăind în timpul filmului, atât de puternic sunt activate papilele în timpul vizionării. 

De altfel, dincolo de filmul în sine, Babette's Feast merită văzut doar și pentru că a dat cinematografiei una dintre cele mai frumoase și intense scene de gastronomie din toate timpurile. Tocmai de-aia și cred că-i o experiență care trebuie trăită și mai puțin povestită.

Julie & Julia

Am o relație foarte personală aici, cred că am văzut filmul de vreo 4-5 ori. În anii în care blogul meu culinar era activ doar la mine în cap, adică îl țineam constant doar la stadiul de proiect, se întâmpla ca uneori să mai dau buzna în folderul secret cu filme, asta doar ca să-mi fac din nou curaj și să-mi reamintesc ce drum spectaculos mă așteaptă în față și că trebuie doar să fac primul pas. Sunt unul dintre cei care au văzut în Julie & Julia nu doar un film simpatic, ci și o poveste motivațională. Și chiar dacă acum am blogul activ, chiar dacă povestea motivațională a trecut, tot m-aș mai uita în continuare cu drag la el, ceea ce vă recomand și vouă, deși mi-e greu să cred că mai e cineva în lumea asta care n-a apucat încă să-l vadă.

Și mai vreau să vă zic doar că, deși sunt două povești adevărate care stau în spatele filmului, și care se suprapun în mod fericit aici - Julie Powell, o tânără cu un prezent complicat și un viitor incert, și Julia Child, o femeie care a reușit să influențeze în mod evident bucătăria americană - , în prezent doar una dintre ele va merge mai departe pentru totdeauna. Și e clar despre cine e vorba. Căci pentru Julie Powell povestea de succes se oprește undeva prin 2010, intrenetul a fost destul de necruțător cu cineva care n-a gestionat succesul așa cum, probabil, unii dintre noi ne-am fi așteptat. 

For Grace

Povestea lui Curtis Duffy, printre cei mai buni bucătari din lume la ora actuală, e una dintre lecțiile puternice pe care le-am luat cu mine în viața asta, rămâne doar să mi-o și însușesc. Nu prea ai cum să nu iei personal ce se întâmplă aici, e o lecție cruntă despre ambiție și sacrifiu, dezvoltate mai ales ca sistem de autoprotecție, în cazul său. Dincolo de succesul pe care l-a avut ca bucătar, Curtis e un personaj foarte trist, te bucură și te doare în același timp povestea vieții sale, una destul de zdruncinată în momentele esențiale. Un tip cu o ambiție nebună pentru care și plătește un preț crunt, căsnicia, cu cele două fiice ale sale. De altfel, o temă recurentă în filmele recente despre marii bucătari ai lumii, aceea că în spatele unor cariere strălucitoare stau, de multe ori, drame de familie imense.

Însă dincolo de toate neajunsurile care derivă de aici, rămâne în final sentimentul ăla plăcut că ai fost martor la nașterea unuia dintre cele mai mari restaurante din lume. Grace a primit în doar trei ani toate cele trei stele Michelin.  

Chef’s Table

Orice om care ar vrea să devină bucătar ar trebuie să vadă serialul ăsta. Presupunând că pleci de la dorința de a fi cel mai bun, cele 3 serii te pot învăța mai mult decât ar face-o oricine pe lumea asta. Nu vei învăța să gătești, ar fi și absurd, dar îți vei face o idee foarte clară cu ceea ce te așteaptă la capătul unui drum pe care puțini îl pot parcurge integral.

Pentru restul, Chef’s Table e o experiență fascinantă, deși în cazul celor mai mulți dintre noi va rămâne și unică. Poate și de-aia mi se pare de neratat. E o călătorie macro prin cele mai mari bucătării ale lumii. Și prin sufletele celor care le conduc.

Fiecare serie are câte 6 episoade, iar fiecare episod îi este dedicat unuia dintre cei care au ajuns la capătul acelui drum. Sunt povești incredibile dintr-o lume a perfecțiunii efemere, construită, în general, pe munți întregi de ambiție, sacrificiu, devotament, răbdare, dar și multă suferință. Și  mai e ceva.

Massimo Bottura, cel căruia îi este dedicat primul episod, povestește o întâmplare. Din vremurile în care oamenii nu doar că nu-i intrau în bucătărie, dar un oraș întreg îi era potrivnic. Când nimic nu-i mergea cum trebuie, fiind chiar pe punctul de a renunța, pe o autostradă din zonă a avut loc un ambuteiaj. Asta l-a făcut pe unul dintre cei mai mari critici culinari din Italia să-și întrerupă călătoria și să înnopteze în Modena. A venit la restaurantul lui Bottura, iar ulterior a scris despre asta. Acel moment avea să-i schimbe viața definitiv. De la un restaurant aproape gol, Osteria Francescana a devenit într-un timp relativ scurt unul dintre cele mai râvnite din lume. Și, potrivit clasamentului Micheline, cel mai bun din lume. Noroc sau aliniere corectă a planetelor, spuneți-i cum vreți, cert e că în multe cazuri s-a dovedit că doar calitățile unui bucătar nu sunt suficiente pentru a ajunge atât de sus. Veți găsi multe exemplu în serialul ăsta. 

Chef

A fost unul dintre motivele din lista celor 15 despre care ziceam că ar merita să încerci experiența unui festival de food cel puțin o dată-n viață. Am scris despre asta în chiar primul text pentru oameni&gusturi.

E filmul care mie mi-a dat o soluție la ceea ce ar putea însemna fericirea. Și liniștea din cap, oricât de complicat ar fi. Da, l-am luat foarte personal. Spuneam în textul ăla despre cum ar fi să-ți faci food track-ul tău și să gătești oamenilor simpli, lucruri simple, în condiții simple. Și despre asta e Chef. E despre downshifting în bucuătărie.  

E plin de nume la care nu te-ai fi așteptat să le vezi într-un film despre sandwichuri. Scarlett Johansson, Robert Downey Jr., Dustin Hoffman sau Jon Favreau fac din Chef un film foarte plăcut, fără pretenții foarte mari, probabil intră la ceea ce s-ar numi un film reușit de familie, cu condiția ca familia să fi mâncat bine înainte. Un exemplu bun de ce poți face atunci când trebuie să-ți iei viața de la capăt. 

No reservation

Ia-ți iubita, du-o la un restaurant, dă-i ceva să mănânce, nu fă greșeala să gătești tu acasă, nu o lau în seamă dacă spune că nu-i e foame, convinge-o, oblig-o!, vino înapoi acasă, ia o sticlă cu vin și bucurați-vă de filmul ăsta. E pentru voi doi. E previzibil, e emoționant până la lacrimi pe alocuri, e viu și colorat, iar ție o să-ți placă Catherine Zeta-Jones poate chiar mai tare decât ceea ce gătește ea acolo.

Deși aparent neverosimilă povestea, No reservation intră bine de tot în cutumele bucătăriei unui restaurant. Haosul, intensitatea, ordinea, perfecțiunea, tensiunea care bate-n roșu, perfecționismul, provocările noi, piedicile, sacrificiul, toate astea sunt detalii pe care cei apropiați bucătăriilor profesioniste le vor recunoaște foarte ușor. Ai zice despre film că e 60 la sută documentar și restul Hollywood. Iar Hollywood-ul a avut grijă s-o îmbrace așa cum știe el mai bine și la final să ne dea o poveste glamour cu happy end. Și i-a ieșit perfect. 

Acest articol nu are comentarii. POȚI FI PRIMUL