PURITATE: un roman al zilelor noastre

Mă gândeam că, dacă ar fi să am vreodată un copil, mi-ar plăcea să fiu felicitată pentru asta abia când acesta a ajuns la maturitate şi după ce a parcurs fiecare roman al lui Franzen și nu s-a regăsit în trecutul de familie al niciunui personaj, în nicio reacţie prezentă, cu influenţe din trecutul oferit tot acolo, în sânul familiei. Pentru că oricât ţi-ar plăcea un personaj, oricât de important ar fi în lumea lui, aproape de fiecare dată ajungi să te uiţi la el cu ochii unui adult la locul de joacă. Îi vezi stângăciile, fricile, nesiguranţa; iar în spatele gesturilor mari, de cele mai multe ori, stau lipsuri de aceeaşi măsură. Şi, în toată lumea asta de oameni mici, mai apar jucării, care te ajută (sau nu) să-ţi confirmi ceva, orice, numai să pară că ştii, că eşti adult, că deţii controlul.

E atât de uşor să dai vina pe mama. Viaţa este o contradicţie tristă, dorinţă cât cuprinde şi resurse limitate, iar naşterea e doar un bilet pentru moarte: de ce să nu dai vina pe cea care te-a obligat la viaţă? Bine, probabil că e nedrept. Dar maică-ta poate oricând să o învinuiască la rândul ei pe maică-sa, care poate şi ea să arunce vina pe maică-sa şi tot aşa până la Grădina Raiului. Fragment din Puritate

Există un tipar la Jonathan Franzen, pe care l-am întâlnit şi-n Corecţii, şi-n Libertate, acela în care demitizează orice posibil erou.  Toate personajele au un trecut, iar trecutul are părţile lui întunecate de cele mai multe ori. În Puritate, de exemplu, facem cunoştinţă cu fiecare actor principal în multe pagini. Ne familiarizăm fie cu trecutul de familie, fie cu acela al unei relaţii toxice a unui personaj, pe care probabil l-am considera un fel de semi-erou, fără a-i cunoaște și bagajul. Uite ce jurnalist mişto, cum îşi construieşte argumentele şi traseul spre adevăr! Uite-l pe acest Andreas Wolf, varianta mai puţin sinistră a lui Julian Assange, care face şi drege, care arată lumii cum stă treaba cu adevărul, fără să ne imaginăm că-n trecutul lui stă agăţată o crimă cu iz de telenovelă. 

Puritate ne arată că nu există om care să corespundă criteriilor de bine uman, indiferent cât lupţi pentru asta la job sau cât de vocal eşti în a-ţi exprima corectitudinea fiecărui gest într-o relaţie, de exemplu. Fiecare este defect în stilu-i caracteristic, cu explicaţii suficiente cât să nu-l urăşti. Cam aşa arată personajele lui Jonathan Franzen, plimbate, de-a lungul a două decenii, între Republica Democrată Germană, SUA şi Bolivia.

Teoria lui Tom pentru a explica de ce omenirea nu primise încă niciun mesaj de la vreo inteligenţă extraterestră era că toate civilizaţiile, fără excepţie, se aruncau singure în aer aproape imediat ce reuşeau să transmită un mesaj, rezistând doar câteva decenii într-o galaxie ce există de miliarde de ani. Fragment din Puritate

Fiecare capitol, aparent deconectat de precedentul, te duce uşor, uşor către apogeul complotului dintre personaje, iar viaţa lor vine cu subiecte actuale, ca într-o zi în care news feed-ul de la Facebook te anunţă de alte documente importante marca Panama Papers, sau de cine ştie ce scandal din care tu, cetăţean de rând, ai cel mai mult de suferit. Cred că asta e şi dorinţa lui Franzen, ca peste ani, când reciteşti sau citeşti romanul, să zici „da, măi, fix aşa era!”.

Oricum, Franzen e genial. Părerea mea.

…dar Andreas […] avea impresia că internetul era condus mai mult de frică: frica de popularitate, de a nu fi cool, de a rata ocazia, de a fi luat la ţintă sau uitat. Fragment din Puritate

Cartea o poți comanda aici.

Acest articol nu are comentarii. POȚI FI PRIMUL