Patricia

Chiar cred că Patti Smith e om un pic mai mult ca orice alt om. Că funcționează diferit de noi, doar câțiva milimetri mai încolo, într-o realitatea ca a noastră, doar mai bine definită, unde lucrurile se văd mai clar, sunt mai prezente, mai ușor de înțeles. Și așa am crezut de când am primit, prin anul doi de facultate, minunatul „Just Kids”, volumul ei de memorii care încă nu fusese tradus la noi (acum îl găsiți la Polirom) și pe coperta căruia e imprimată o fotografie a autoarei lângă iubitul ei de atunci, Robert Mapplethorpe. Ea e îmbrăcată în alb, el în negru, ea are o bandană pe frunte, el o pălărie ascuțită pe cap și o eșarfă la gât, ea o cămașă, el un maiou din plasă, din buzunarul pantalonilor iese un pachet de țigări, sunt într-un parc de distracții. Doi diavoli. Puține cărți au rămas cu mine ca asta.

În „Just Kids”, Patti Smith ne deschide primii ei ani în New York, o fată venită dintr-o suburbie în marele oraș al anilor ’70, în mirajul care s-a numit Chelsea Hotel și tot ce a presupus acest loc martor la revoluția culturală și sexuală a acelor ani. Smith se plimbă din camera în camera cu o mirare extraordinară, impresionată de tot ce se întâmplă pe planeta din jurul ei, umită de cea mai mica strângere de mână, de cele mai puține cuvinte spuse de vreo legend a rock-ului sau de felul în care pică lumina pe străzile orașului când se face dimineață. În centrul amintirilor stă relația ei cu fotograful Robert Mapplethorpe, o legătură importantă, care le-a marcat amândurora facerea ca artiști. „Just Kids” e despre viața trăită în libertate, despre procesul creației și despre forța care impinge totul de la spate. Vă las pe voi să o descoperiți, că oricum la fiecare dintre noi e alta.

Mai departe, a doua mea întâlnire cu proza scrisă de Patti Smith s-a petrecut într-o librărie-muzeu din Viena, pe care evident că am găsit-o întâmplător, și care avea pe pereți autografe de la niște scriitori care au câștigat la un moment dat premiul Nobel pentru literatură. Aici am regăsit-o pe Patti pe o altă copertă, de data asta singură: M Train, încă un volum de povești – amintiri, care a fost, între timp, tradus și în limba română (tot la Polirom). Cafeaua e laitmotivul cărții, mai ales cea băută într-una dintre cafenele preferate ale scriitoarei, care se numește (f amuzant pentru mine, așa o cheamă și pe pisica mea) Ino. De aici, tot din New York, de la propria ei masa, Patti Smith ne plimbă prin câteva amintiri ale vieții ei adulte, prin câteva vise și întâmplări care au loc pe planeta ei, pe strada și în apartamentul în care locuiește, în junglă sau în castele din Europa, o lume care e ca a noastră, doar că diferită. Scriitoarea plutește, sunt sigur, și se miră în fața vieții, a gesturilor, a cuvintelor, în același fel în care o făcea și când se iubea cu Mapplethorpe în Chelsea Hotel. Totul e declanșat de o cană de cafea, o licoare care în mâinile acestei extraterestre pare magică și care ne deschide ușa universului interior al unei femei pe care o cheamă, de fapt, Patricia.

Proza lui Patti Smith e la fel de importantă ca poezia și muzica ei și nu face decât să întărească toate apelativele care s-au lipit de această artistă de-a lungul timpului. Și cred că e mare lucru să rămâi relevant pentru lume atât de mult. Deci citiți-o și ascultați-o pe Patti Smith, bunica punk-ului cum i se zice, dar și a miracolelor.

Foto de Robert Mapplethorpe

Acest articol nu are comentarii. POȚI FI PRIMUL