Niște fete frumoase, cu nasul foarte mare

E așa de bine să crezi în supranatural, în lumi care par ale noastre, dar nu sunt chiar ca ale noastre, în spații care există în paralel, la câteva secunde mai la dreapta sau la stânga, unde suntem tot noi, dar avem pene, ochi mai mari, poate coarne sau cozi înfoiate. E așa de bine să ai această așteptare simplă, zilnică, seara când ajungi acasă: aș vrea ca pisica mea să vorbească limba română. E așa de bine ca, din când în când, să citești povești ca cea scrisă de Alexandra Rusu în Cartea Năsoaselor.

Când am deschis volumul apărut spre finalul anului 2016 la Editura Vellant, mă așteptam să citesc o poveste pentru copii. Dar Cartea Năsoaselor nu e o carte pentru copii, nici măcar pentru copii mari, e o carte pentru adulții care știu că pisicile pot vorbi, plină de referințe culturale, de la Lars von Trier la Michael Jackson sau James Joyce.

Maurizio Furlini e un motan profesor de ifose, educat la Înalta Școală de Idei, Comprese și Bășini, chemat în Regatul de Ditai-Nasul. Misiunea: să le găsească soți celor trei prințese care conduc acest regat fantastic, Hermina, Sandrina și Carina de Ditai-Nasul, care, da, au probabil cele mai mari nasuri din univers. Obiectivul e nobil, căci asigură continuitate familie regale, dar drumul până acolo se complică imens când în lumea foarte aglomerată a poveștii intervin forțe și tipologii de personaje pe care nici măcar o pisică inteligentă nu le poate preveni: una dintre prințese trebuie să câștige un concurs de frumusețe.

Dincolo de faptul că un regat unde prințesele au nasuri supra dimensionate, e un regat scârbos în accepțiunea noastră, în care un nas mic înseamnă un nas frumos, Alexandra Rusu balansează orice detaliu care poate face cititorul să zică „ewww” cu un alt detaliu, înduioșător. De exemplu, deși prințesele au oameni angajați să le examineze zilnic porii imenși de pe nas, când vorbesc, năsoaselor le ies fluturi pe gură. Sau, deși când răcesc le curg râuri prin nări, locuitorii din regat găsesc în asta un prilej de distracție și fac rafting pe noile ape. Cele trei prințese citesc și scriu poezie, sunt pasionate de botanică și sunt, în ciudat a tot, destul de realiste în gândire. Scriitoarea umple paginile cărții cu foarte multe detalii, nume, locuri, întâmplări neobișnuite, care, recunosc, pe alocuri mi s-au părut obositoare. Dar probabil așa e orice lume nouă.

Cartea Năsoaselor e și un mic tratat amuzant despre literatura bună, literatura mai puțin bună și scriitorii mari. O găselniță care mi-a plăcut mai mult ca altele: un lac care se hrănește cu poezie proastă, inclusiv cu niște versuri de Eminescu.

Chiar am râs. Cartea e ilustrată de Loreta Isac, care a creat în jurul poveștii niște imagini care, la fel ca firul narativ, pot fi privite și întoarse în toate unghiurile posibile. Deci citiți Cartea Năsoaselor cu încredere. O să vă placă. E plină de poezie:

„O prințesă este un turn cu o mie de ferestre, în mijlocul mării. Valurile sunt faldurile rochiei ei. Pe aceste valuri vin nenumărate bărci, ca niște nasturi, care se înalță și coboară pe crestele înspumate. Curioșii din bărci pot zări uneori ce se întâmplă în turn: câte-o sală de bal plină de dansatori mascați sau câte-o cameră liniștită, în care o femeie citește o carte. Dar nici unul dintre acești călători nu va afla, nici măcar într-o viață, ce ascund toate încăperile turnului, de la nord, vest, sud și est. O parte din acest turn va rămâne pentru totdeauna necunoscută”.

Acest articol nu are comentarii. POȚI FI PRIMUL