Istanbulul meu și al lui Orhan Pamuk

Sunt zile grele pentru oraşul meu de suflet. De fiecare dată, orice tragedie a locului mă enervează la culme, ca şi cum zilele în care noi toţi ne puteam bucura de el stau să dispară. Mă gândesc la cum de fiecare dată când am vrut să vizitez Muzeul Inocenţei l-am găsit închis, la cum, poate, n-o să mai am şansa să-i calc pragul, să văd peretele făcut din 4.213 mucuri de ţigară fumate, în timp ce Orhan Pamuk scria cartea cu numele muzeului. Sau, cu îngăduinţa declarată a lui Pamuk, să mă sărut cu un iubit într-un oraş în care tot timpul am făcut asta pe ascuns.

Sau să ascult Bosforul înregistrat de Pamuk, aşa cum îi sună lui în multele pagini în care, daca l-aţi citit, v-aţi izbit de el. Să vizitez oraşul amestecat încă în tradiţionalism, care, de fiecare dată, mi-a readus aminte că discreţia încă este o valoare, confundată, din păcate, cu cenzura. Îmi dau seama totuși că toate fricile mele n-au nicio însemnătate, comparativ cu toţi cei ce îşi duc zilele grele în Istanbul, dar mai ştiu și că genul ăsta de egoism îmi este iertat, căci până şi copilul Pamuk a preferat căldura patului abia încălzit, în loc să avertizeze întreaga lume atunci când a văzut nava de război sovietică intrând tiptil în Bosfor:

Am fost cuprins o clipă de nelinişte, pricinuită de sentimentul răspunderii. Întreg oraşul dormea şi doar eu văzusem vasul acela sovietic, uriaş, care cine ştie încotro se-ndrepta, spre a săvârşi fapte rele. Trebuia să-i avertizez pe oameni, să alarmez Istanbulul şi întreaga lume. [...] Pe de altă parte însă, nu aveam deloc intenţia să ies din aşternutul cald, pe care abia izbutisem să-l încălzesc.

Roman de familie, autobiografie, ghid turistic şi manual de istorie subiectivă: Istanbul, de Orhan Pamuk. O carte minunată, de citit în ritmul degustărilor la care ai timp. O carte capabilă să te arunce pe străzi și în atmosfera din Istanbul, cu vocea frumos scrisă a lui Pamuk.

Blocul Pamuk găzduieşte marea şi bogata familie a scriitorului, ridicându-se pe 4 etaje, ca un muzeu în care mergi pe vârfuri de frica unei mame sau a unei bunici cu trăsături de muzeograf, oricând capabilă să spună autoritar „Nu atinge!”. Orhan Pamuk începe astfel să pună cărămidă după cărămidă la lumea sa imaginară, unde reuşeşte să se retragă din conflictele prea dese din familie. Un tată cu o viaţă cochetă, crai dependent de atenţia femeilor, gândeşte afaceri, toate sortite eşecului. Și o mamă frumoasă, a cărei atenţie este des disputată de Orhan şi fratele mai mare, care îşi duce viaţa din trădare în trădare din partea soțului mai mult plecat şi prea puţin atent la detaliile responsabilităţii de familie. Falimentarea averii impresionante rămase de pe urma bunicului îl face pe tată un imprevizibil deloc plăcut:

…se putea ca tata să-şi facă într-o bună zi apariţia acasă şi să ne spună pe neaşteptate, senin, că apartamentul în care locuim fusese vândut, că se pusese sechestru pe el, că trebuie să ne mutăm în altă parte, sau că urma sa plece într-o călătorie.

 

Chiar şi aşa, în carte, orice situaţie mizeră sau plină de melancolie este transformată creativ în bucurie şi motiv de fericire, din dragoste pentru oraşul din care Orhan Pamuk nu se vede niciodată plecat. Chiar și dacă trebuie să plece, încă de la începutul călătoriei, apare dorul de Istanbul.

Viaţa n-are cum să fie atât de rea, mă gândesc uneori. În definitiv, te poţi duce să te plimbi pe malul Bosforului.

Istanbulul ne este prezentat prin ochii lui de copil, adolescent, rebel şi adult, ca un oraş al vârstelor lui, cu caracteristicile fiecărei etape, un oraș cu chef de joacă, haotic, complicat, fascinant și misterios, suspendat între Est și Vest, odată capitala Imperiului Otoman, acum dominat de "un sentiment de pierdere și înfrângere."  

Un oraş ca un cocktail din amestecuri cosmopolite, provinciale, cu arome urâte şi triste. Însă ingredientele principale rămân dominate de exotic, senzual, pitoresc şi mercantil, plin de miros, voci şi culori, dar dornic de occidentalizare. Un Istanbul al cărui trecut şi viitor nu mai există. Totuși, Pamuk ţine să sublinieze că viaţa în Istanbul este un blestem binecuvântat, o decadenţă frumoasă, transformată pagină cu pagină în virtute. Pamuk este un locuitor veşnic credincios oraşului.

Oare ne merităm familia, ţara, orașul în care am venit pe lume, pe care avem oarecum sentimentul că le-am câştigat la loterie, pe care lumea se aşteaptă să le iubim şi, pe care, în cele din urmă, sfârşim prin a le îndrăgi din toată inima?

Dintr-o carte plină de fotografii alb-negru, le-am ales pe ale mele, pentru că nu pot să văd Istanbulul decât aşa, în culori.

Hang in there, Istanbul!

Acest articol are 1 comentariu. VEZI COMENTARIILE
Herascu Bogdan
Pe mine m.a nenorocit Orhan. Pur si simplu sunt posedat de scrierile lui. Iar Istanbul... Dumnezeule! Aș cumpăra cartea asta și aș da.o cadou fiecărui om viu