Dacă 50% dintre români vor citi poezie in decembrie, va ninge de Crăciun

Titlul e o abureală, desigur, dar dacă asta vă convinge să cumpărați, să oferiți și să citiți un volum de poezie, vă pot garanta că e adevărat. Și, ca să fie alegerea simplă, recomand eu câteva volume noi apărute, scrise de poeți români mișto.

Andrei Bodiu – Oameni obosiți. Poeme alese de Claudiu Komartin (Editura Cartier, 2016)

Prima dată când l-am ascultat pe Andrei Bodiu citindu-și poeziile eram la festivalul Dilema Veche din Alba Iulia, acum câțiva ani. Își începuse momentul cu o poezie despre o căprioară rătăcită într-o stație de autobuz din Brașov, o apariție miraculoasă într-o dimineață de sâmbătă, când lumea merge la cumpărături. Mi-a plăcut la nebunie, mai ales că era vorba despre o stație de autobuz pe care o știam și eu. Din păcate, Andrei Bodiu s-a stins devreme, în 2014, dar a lăsat în urma lui o operă destul de mare, poezie, proză sau critică. Claudiu Komartin și-a asumat o muncă incredibilă când s-a decis să selecteze pentru a antologie cele mai bune poeme. A ieșit un volum emoționant. 

Pentru mine, poezia lui Bodiu e mereu legată de Brașov, oraș pe care îl văd în fiecare vers (chiar dacă poetul nu scrie doar despre asta). Ca orice oraș al lumii, și Brașovul are părți pe care și le dezvălui doar locuitorilor, iar versurile din „Oameni obosiți” surprind foarte bine cel mai spectaculos moment al orașului, care, în capul meu, e după-masa de duminică, iarna, când străzile sunt goale, gri, perturbate doar de câte vreun trecător, poetul, care merge să bea o bere, un câine, o apariție, o pâclă subțire care acoperă, apasă și strânge tot orașul, de ai senzația că o să pocnească. Versurile lui Bodiu m-au făcut să mijesc ochii, să văd mai bine. Dar ăsta sunt eu, experiența fiecărui cititor e diferită și oricum poetul nu scrie doar despre oraș. Scrie despre prieteni, alți scriitori, iubite, trenuri, copii, jocuri, vise. Citiți și spuneți-mi și voi ce-ați văzut. Am regăsit în volum și „Viața Căprioarei”:

Sâmbătă dimineața cu plasa în mână cu
gândul că trebuie să repar laptopul am
plecat la Carrefour.

Am ajuns în stația lui 17 pentru două stopuri când mai erau două minute să vină
de pe Zorilor
a apărut o căprioară
speriată mi-am spus

ce convenție cumplită
ce clișeu ordinar

căprioara pe banda a doua gonind spre
ieșirea spre București cu o salvare
cu semnalele pornite în urma ei.

I-am povestit seara
istoria lui Tudor el mi-a arătat precis
cu mâna unde e stația din care plecăm la Zoo
m-a întrebat de unde a venit ce culoare avea cine
era acolo

„Erau” i-am spus, „erau mai mulți tipi buimăciți
De somn. Știi cum e dimineața.”

Tudor a plecat
la duș cu Adriana când a ieșit m-a întrebat: „Ce ochi
avea tată
veri roșii albaștri? Avea ochii negri?”

Ce ochi avea?

Radu Andriescu – Când nu mai e aer (Casa de editură Max Blecher, 2016)

O descoperire extraordinară pentru mine, Radu Andriescu reușește în acest volum un fel de roman în versuri, care urmărește viața unei mame singure, agent imobiliar, cu două fetițe-îngeri, Ana și Mariana. Cele mai banale întâmplări de familie, job sau școală sunt plasate de poet ca fiind parte din schema macro a universului. Tot ce se întâmplă în mini-poveștile lui Andriescu, fiecare gest, fiecare vorbă a personajelor sale influențează și schimbă mersul cosmosului. Dacă vreți să vedeți câtă emoție poate să fie într-o simplă convorbire la telefon, în făcutul temelor sau o ieșire la Vama Veche, cumpărați, citiți și iubiți „Când nu mai e aer”. Mai jos, un exemplu nimicitor, poezia „Șoseta”:

Ana ascunde în fiecare noapte sub pernă
șoseta uitată la rufe murdare
de tatăl ei, când a plecat de tot. Iubește
cu tot creierul
mirosul de transpirație
și ciupercă veche: Visează mirosul

de transpirație și pantof. Călătorește
împreună cu șoseta
ascunsă sub pernă.

Svetlana Cârstean, Athena Farrokhzad – Trado (Editura Nemira, 2016)

Svetlana Cârstean e una dintre poetele mele preferate, cred că i-am și spus asta la o petrecere, după câteva beri, sper că nu a luat-o ca pe un semn de agresiune. Prin TRADO ea și Athena Farrokhzad ne propun un experiment destul de interesant: un volum scris împreună, un dialog dacă vreți, împărțit în trei: partea cu versurile Svetlanei (care conține și câteva poeme pe care le-am recunoscut din „Gravitație”), partea cu versurile Athenei și partea comună, în care vorbesc despre procesul traducerii, despre trădare și scriere. Le-am citit poeziile ca pe un strigăt, sper să nu sune prea pretențios: vorbesc despre revoluții, despre „suroritate”, despre rădăcini, acasă, păcat sau strămoși. Un strigăt pe care recomand să-l ascultați. 

De fiecare dată când pleci la luptă, te îmbraci în rochița
din stambă vișinie.
Nu ți-a rămas mică.

Când deschizi dulapul, întinzi mâna și știi exact unde-i
locul ei.

Acest articol nu are comentarii. POȚI FI PRIMUL