CU DAVID SEDARIS, RÂZI ORICE AR FI

Am citit “În pielea goală” pe nerăsuflate. Şi am râs, şi mi-am adus aminte de vremurile în care aşteptam să apară un nou episod din Seinfeld, şi-n capul meu, fiecare capitol din carte devenea o provocare a imaginaţiei: oare cum ar arăta vorbele astea într-un film?

Cine este David Sedaris?

David Sedaris este scriitor, om de radio, umorist. S-a născut în America, însă viaţa l-a aşezat, deocamdată, în Anglia. 5 dintre cărţile lui au ajuns New York Times Best Sellers, iar a 4-a, Eu o să vorbeşte drăguţ cândva, tocmai ce s-a lansat şi la noi. Și tocmai ce-am terminat-o și eu.

Sedaris ştie foarte bine despre ce scrie, că a avut grijă să-şi arhiveze viaţa într-un jurnal ţinut din 1977. În stilu-i caracteristic, ne prezintă, pe un ton satiric şi autoironic, cum i-a fost viaţa: de la momente de familie numeroasă, până la homosexualitate, la job-uri dubioase, la consum excesiv de droguri, la mutatul în Franţa şi chinul de a învăţa o limbă în care “substantivul are un gen în funcţie de care trebuie acordate atât articolul, cât şi adjectivul’’.

O găină, de exemplu, este de gen masculin tocmai pentru că este femelă şi face ouă. Şi vagin este de genul masculin, în timp ce masculinitate este feminin. Forţat de gramatică să accepte unul dintre cele două genuri, hermafrodit este masculin, în timp de indecizie este feminin.

Pe post de terapie, David ne povesteşte momentele umilitoare în care a trebuit să înveţe limba franceză , adult fiind, cu o profesoară care avea grijă să-i facă numai complimente: “Fiecare zi petrecută cu tine este ca o cezariană.”, cum a încercat, la insistenţele tatălui, să înveţe chitară, cum s-a jucat de-a arta contemporană, cum a ajuns să fie profesor mai mult prefăcându-se,  cum s-a putut bucura de filmele americane în discreţia cinematografelor din Franţa, sau cum prefera mai degrabă concursul de bronzat al mamei, “Miss Emolient”, decât lecţiile mult prea tehnice și prea lungi ale tatălui inginer despre dinamica tavanelor cu boltă sau despre traiectoria şi viteza vântului.

Şi l-am înţeles de minune când se plângea de mâncarea din farfuriile restaurantelor fancy, care, da, pare-se că se dezvoltă pe orizontală, ca un cartier de zgârie nori, cu multe locuri de parcare rămase libere. Sau când îţi cade în sarcină să scapi de un “no. 2” lăsat de cel care a fost înaintea ta la toaletă, să nu creadă persoana care o să vină după tine că opera-ţi aparţine.

David Sedaris îşi dă voie să fie emotiv, să ne prezinte o viaţă, până într-un punct banală spre eşuată, în care cincinalul propriu, cu bătălii şi agenda ţinută din scurt și pronosticuri de viitor strălucitor, pare o glumă proastă şi o risipă de timp, un drum luat în direcţia greşită faţă de cel al vieţii de zi cu zi.

Cartea i-o dedică tatălui, pe care-l ia la mişto în multe pagini. Dar o să vedeţi, e un mişto mai mult ca o declaraţie de dragoste.

De ce se numeşte “EU O SĂ VORBEŞTE DRĂGUŢ CÂNDVA”?

Ia citiţi fragmentul ăsta de la ora de franceză:

 -Iertaţi-mă, dar ce este acela un Paşte? întreabă colega marocancă.

 -Este o petrecere dat pentru băieţelu’ lu’ Dumnezeu care îşi spune lui iei Iisus şi… căcat.

Tipa a-nceput să şovăie, astfel că sarcina a fost preluată de compatrioata ei.

-Îşi zice lui iei Iisus şi apoi moare într-un zi de două… bucatele de… cherestea.

Restul clasei a intervenit imediat în ajutorul tipelor, cu nişte informaţii care i-ar fi provocat papei un anevrism.

-Iel mori într-o zi şi dup-aia se duc deasupra lui capul meu ca să trăiască cu tatăl tău.

-Era cu parul lung şi, dupa ce a murit, în prima a venit aici ca să le zică bună lui oameni.

Dacă v-am convins, cartea o găsiți aici.

Acest articol nu are comentarii. POȚI FI PRIMUL