Apa vie. Ora stelei, de Clarice Lispector

Mi s-a întâmplat de câteva ori să întâlnesc scriitori cu ajutorul unor momente sau oameni.  O întâlnire neașteptată se lasă cu o curiozitate nouă pentru un scriitor. Citeam Șotronul lui Cortazar, după o astfel de întâlnire. Și un prieten călător știa asta. Un mesaj scurt mă anunța să îmi eliberez agenda în jumătate de ora, să fiu în fața laptopului, că urmează să mă plimb. În jumătate de ora, prin fereastra unui telefon, am ajuns în Buenos Aires, mă salutam cu oameni de pe stradă, eram într-o  lume departe de mine, într-un taxi, care mă ducea de la Palacio Duhau la Plazoleta Julio Cortazar, să beau un pahar de ceva.

Tot așa l-am simțit și pe Cortazar, că mă pune, pe neașteptate, în fața unei lumi noi, pe care n-o mai citisem în scrisul nimănui. Clarice Lispector a mai reușit să-mi facă asta. Auzisem că-i “vrajitoare”, că-i într-un fel din altă lume. Dacă mai dai și peste fotografia cu ea la mașina de scris, n-ai cum să treci peste curiozitate și să nu cotrobăi prin rafturile din librărie după ea.

Nu controlez nimic. Nici propriile mele cuvinte. Dar nu e trist, este o umilință veselă. Eu care trăiesc marginalizată, sunt la stânga celui care intră. Și lumea se înfioară în mine.

N-am exercițiul vrăjilor, dar mi-am imaginat că durează până când simți efectul. Nu și la Clarice. Primele cuvinte din Apa Vie le simți de parcă te-a băgat cineva într-o cursă a cărui rimt nu l-ai mai întâlnit în veci, n-ai auzit de el, nu înțelegi ce ți se întâmplă. Și înțelegi că în realitate nu e grabă, nu e repede, e frica de a nu rămâne ceva esențial nespus.

Efortul meu: să  aduc viitorul spre acum. Mă mișc în interiorul instinctelor mele profunde care se îndeplinesc orbește. Simt atunci că sunt în apropiere de izvoare, lacuri și cascade, toată cu multă apă. Și eu, liberă.

O carte fără început, fără sfârșit, circulară totuși, cu teme care par să dispară la un moment dat, dar revin în alte forme, cu alte legături înaintea lor, în alte context, parcă să le înțelegem mai bine. Se zice despre cartea asta că nu e una de citit, că n-ai cum. O trăiești și atât. O să zici că hai, e doar o metaforă. Nu, chiar nu. Emoțiile omului ei nu poate fi scrise în tipare știute, așa cum noi, oamenii, nu putem să ne așezăm gândurile după ritmul unei povești. Gândurile vin așa cum au ele chef, iar parte din ele revin, în funcție de sezonul stărilor noastre. Înțelegi? Și câteodată o găsești pe Clarice obosită, obosită chiar de cuvinte, că în cele din urmă, oricâte ar fi, nu fac față să spună tot.

Scriu cu acrobatice și aeriene pirute, scriu fiindcă doresc profund să vorbesc. Cu toate că scrisul nu-mi oferă decât marea dimensiune a tăcerii.

Ajungi la final, buimăcit, bucuros de întâlnire. Înțelegi de ce Cazuza [cântăreț Brazilian] a citit cartea de 111 ori. Ca Apa Vie vibrează, are ritm, iar dacă ai chef, poți transforma frazele în versuri pentru  melodii care nu și le-au găsit încă.  

A te naște este așa:

Floarea-soarelui își întoarce încet corola după soare. Grâul este copt. Pâinea se mănâncă cu blândețe. Impulsul meu mă leagă de rădăcinile copacilor.

După asta, înțelegi că mai urmează ceva. O altă poveste. Ora Stelei.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Macabea, soarta ei și un narator căruia îi vine greu să înceapă povestea. Ne pregătește timp un sfert de carte, cu detalii de filosof, despre cum o să ne-o prezinte pe Macabea, despre poziția confortabilă din care o face, a omului înstărit; Iar el, naratorul, își face un curaj necruțător să ne spuna despre Macabea, o fată pentru care lumea nu a avut niciodata chef să ofere dragoste sau confort, sau cum rămâne ceva avere spirituală în groapa ei de sărăcie.

De data asta, Clarice Lispector, e altfel. Din nou, îți pare bine că ai întâlnit-o. Poate și mai bine, când îi vezi felurile.

O vezi cum se ascunde în spatele povestitorului-scriitor, ales nu degeaba bărbat [m-am gândit pentru o clipă, că poate, cum Macabea era invizibilă, povestea ei capată credibilitate că vina din stiloul unui barbat. Zic și eu].

 În contrast cu temerile naratorul, grele, adânci, ale unui om măcinat de problemele de dincolo de cotidian, scrupuloase, temerile fetei sunt primitive, superstițioase și ignorante pe alocuri. Ora Stelei este un drum în doi, o călătorie în care naratorul își găsește răspunsul problemelor scrupuloase în viața cuiva care mai poate crede doar în superstiții, o întâlnire intimă între doi oameni care nu s-au cunoscut nicicând, din care doar spectatorul are cel mai mult de câștigat.

Da, mă pasionează Macabea, iubita mea Maca, mă pasionează urâțenia ei și anonimatul ei total, pentru ca ea nu există pentru nimei. Mă pasionează plămânii ei debili, slăbuța de ea. Mi-ar plăcea să deschidă gura și să spună:

- Sunt singură pe lume și nu ma încred în nimeni, toți mint, și uneori, până și într-un moment de iubire, nu văd nici o pereche care stă de vorbă, mă bucur de adevăr numai când sunt singură.

Să te uiți la soarta cruntă a fetei, să-i vezi doar tu tristețea de care ea habar n-are, sau trăsăturile lipsite de frumusețe, sau puținul supărător de puțin; supărător pentru noi, pentru povestitor, nu și pentru Macabea. Ea nu cere nimic, nu așteaptă nimic de la nimeni, nici măcar ca omul din fața ei, declarat iubit, să se oprească din ai oferi vorbe grele. Pentru Macabea e suficient că cineva îi vorbește, nu se poate un compliment mai mare.

- Tu, Macabea, ești ca un fir de păr într-o farfurie cu supă. Îți trece pofta de mâncare.

Nu-i comod să citești Ora Stelei, la fel cum nu-i comod să vezi o radiografie cu-n mare adevăr în ea.

Acest articol nu are comentarii. POȚI FI PRIMUL